Boinești, una dintre localitățile aparținătoare comunei Bixad, alături de satul Trip, este așezat în inima Țării Oașului, în județul Satu Mare. Satul se întinde într-o zonă colinară, fiind mărginit la est de râul Valea Rea și la vest de râul Lechincioara, ambele afluente ale râului Tur, care își continuă cursul spre Tisa. Deși este o localitate liniștită, Boinești ascunde o istorie impresionantă, întinsă pe mii de ani, în care se împletesc vestigiile trecutului, migrațiile de populație și lupta pentru păstrarea identității religioase.
Urme de locuire încă din neolitic
Descoperirile arheologice arată că teritoriul Boineștiului era locuit încă din perioada neolitică, fapt ce demonstrează importanța acestei așezări încă din preistorie. Prima atestare documentară apare însă mult mai târziu, în anul 1490, când satul este menționat sub denumirea de Buyáhaza (Buyakháza) și aparținea Cetății Medieș. În anul 1634, localitatea intră în stăpânirea Cetății Satu Mare.
Unul dintre cele mai interesante puncte istorice ale satului este dealul Beélavar, unde, potrivit istoricilor, a existat o fortificație de apărare. Unele cercetări o consideră o veche cetate dacică, în timp ce altele o atribuie regelui Béla al IV-lea al Ungariei. Chiar dacă originea exactă rămâne încă subiect de dezbatere, locul continuă să fie unul dintre reperele istorice importante ale zonei.
Slovacii care au schimbat istoria satului
La începutul secolului al XX-lea, între 1902 și 1909, Boineștiul a cunoscut un moment decisiv prin stabilirea unui grup de familii slovace. Acestea au venit la îndemnul călugărului Árkád Pázstory, proprietar al unei întinse suprafețe de teren din apropierea satului.
Noii locuitori proveneau din regiunea Poprad, din apropierea mănăstirii Levoča, și din localitățile Jánovce, Arnoltovce, Abrahámovce, Vrbov, Spišská Sobota și Spišský Štvrtok. Printre familiile stabilite la Boinești se numărau Zvaleny, Matišovsky, Slobodnik, Gramovsky, Šolomon, Petrik, Kacvinsky, Slavkovsky și Kočis.
Până în anul 1910, comunitatea slovacă era deja bine organizată și, în ciuda presiunilor vremii, și-a păstrat credința romano-catolică, într-un sat în care majoritatea populației era greco-catolică.
În lipsa unei biserici proprii, slujbele religioase au fost oficiate inițial în biserica greco-catolică din sat. După anul 1919, când această posibilitate a încetat, comunitatea romano-catolică și-a mutat liturghiile în casele credincioșilor.
Un rol esențial l-a avut familia Zvaleny, care a pus la dispoziție o încăpere pentru oficierea slujbelor timp de aproape cinci decenii. În anul 1922, frații Ioan și Ștefan Zvaleny au ridicat o cruce și au donat terenul destinat viitoarei biserici, gest care avea să rămână unul dintre cele mai importante acte de generozitate din istoria satului.
Un vis amânat de război și de lipsurile vremii
În perioada interbelică au existat mai multe încercări de construire a unei capele. Criza economică din anii ‘20 și apoi izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial au făcut imposibilă realizarea proiectului, deși Liga Slovacă promisese sprijin financiar.
Astfel, timp de aproape jumătate de secol, comunitatea romano-catolică și-a continuat viața religioasă în casa familiei Zvaleny, unde s-au ținut slujbele, până când condițiile au permis ridicarea unui lăcaș de cult.
În 1968, pe locul casei donate de familia Zvaleny, a fost construită o capelă de aproximativ 75 de metri pătrați, cu implicarea directă a preotului Barna Károly.
Numărul credincioșilor a crescut constant, iar în 1979 comunitatea a început construcția unei noi biserici. Lucrările au fost realizate fără autorizație, deoarece autoritățile comuniste refuzaseră aprobarea.
În 1980, Consiliul Popular Județean Satu Mare a dispus oprirea lucrărilor, iar constructorul și curatorul Zvaleny Iancu a fost amendat. Mai mult, autoritățile au emis o decizie de demolare a bisericii, iar preotul Barna Károly a fost cercetat și presat să părăsească parohia.
Prin perseverența comunității și în urma unor compromisuri, biserica nu a fost demolată. Deși turnul a fost obligat să fie desființat, lucrările au continuat discret, iar în anii următori lăcașul de cult a fost finalizat prin contribuția exclusivă a credincioșilor din Boinești și din localitățile învecinate.
În deceniile următoare au fost realizate tencuielile, mobilierul interior, altarul, împrejmuirea curții și amenajările exterioare. Costurile au fost suportate aproape integral de enoriași, fără sprijin din partea statului.
În anul 2010 a fost reconstruit turnul bisericii, iar între 2013 și 2014 interiorul a fost complet renovat prin lucrări de pictură, pardoseală nouă, refacerea altarului și înlocuirea mobilierului.
Un sat cu o identitate aparte
Astăzi, Boinești rămâne un exemplu al conviețuirii dintre tradițiile oșenești și moștenirea comunității slovace. Istoria satului nu vorbește doar despre documente și date, ci despre oameni care au ales să-și păstreze credința, limba și identitatea în ciuda dificultăților istorice.
Puține comunități din nord-vestul României pot spune că și-au construit biserica prin atâta solidaritate și sacrificiu. Povestea Boineștiului demonstrează că istoria unei localități este scrisă, înainte de toate, de oamenii care nu renunță la valorile lor.
Sursa documentară:
Zvaleni Andrei, Istoric, disponibil pe platforma Scribd: „ISTORIC”, ro.scribd.com/document /660789788/ISTORIC.
Nicolae Ghişan
