More


    „Dragobetele sărută fetele!”

    =

     

    Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie, care în slavă se numește „Glavo-Obretenia”. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete. Alte teorii expuse de Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete…

    Scriitorul şi filologul român Bogdan Petriceicu Haşdeu confirma că 1 martie este ziua în care se sărbătorea Dragobetele. Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau și fragi înfloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparți”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia: „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi îndrăgostiţi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-şi afișa dragostea în fața comunității.

    Flăcăii strânși în cete și fetele obișnuiau ca în ziua de Dragobete să își cresteze brațul, în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce. Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete. Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile. Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că Dragobetele însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările își caută cuiburi, iar omul participă și el la bucuria naturii. Scriitorul şi etnologul Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 23 februarie) „se numește Dragobete”. El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi” ( Selecţie din Enciclopedia liberă, Wikipedia – n.a.).

    Scrisoare de ziua lui Dragobete, care sărută fetele…
    Planetele-şi revarsă pâlpâiri argintii peste creasta zării, oglindită-n luciul pietrei, udată de buza umedă a ceţii stoarsă ca o lămâie din condensuri fierbinţi, trezite de-amiaza caniculară. Pe sub aripi lăbărţate de chiparoşi, albe trupuri sfâşiate de împreunări se-ngână-n auriul lagunei bolnavă de gelozie. Cocotierii chicotesc în tandem cu papagali guralivi, bârfitori şi cicălitori. Delfini săgetează aerul portocaliu şi zboară prin sfera halucinantului asfinţit. Vreascuri trosnesc împuşcate de jarul mistuitor. Nisipul călduţ sărută sfios formele trupului exotic, fermecate de ardoarea minţii sălbatice, delirează voit sub privirile de lupă ale bufniţei îmbufnată, cocoţată pe scheletul unui bananier uscat. Atins-am cu bagheta magică a firii iubirii Copacul sufletului tău luminos, de arătos, din care-au zburat speriate petale de trandafir în miez de răsărit. Întinsu-te-ai alene pe sub mărul de vară ce geme de fructe oprite şi vorbe vrăjite de-a pururi rostite. Sărută-mi obrajii de jar şi pune-i iubirii hotar. Pe trepte de somn să adormi când din norii enormi lăcrima-vor pete de vis din veşnicul Interzis. Limba cerului vesteşte dimineaţa răscolită vezi de fata, care-n rochia-i de gală fără jenă dă năvală, dar tu dormi acoperită de-o privire neumbrită, ca un înger ţi-se-aşterne un sărut pe-albastre gene, de ziua lui Dragobete.

    Dumitru Ţimerman



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img