Satul Tătărăşti este situat în sud-estul judeţului Satu Mare, având un relief alcătuit din zona puţin deluroasă, făcând parte din poalele Codrilor. Administrativ aparţine de Comuna Viile Satu-Mare având ca vecinătăţi, la răsărit satele Necopoi şi Tireac, la apus Ruşeni, la nord Hrip, iar la sud-vest Viile Satu-Mare. Comunicarea cu acest sat se face pe drumul care uneşte oraşul Satu-Mare, cu satele Amaţi, Ruşeni, Tătărăşti, Necopoi, Homorodul de Jos, Homorodul de Mijloc, Homorodul de Sus şi Solduba.
Prima documentare scrisă a localităţii apare în anul 1411, în lucrarea scrisă de Baravski Samu “Szatmar Varmegye” unde la pagina 147 Tătărăştiul apare menţionat sub denumirea de ”possession Valahis Reesthelek intra terminos”, “possessionis Hyryp”. În anii care urmează este numită numai cu numele maghiar, dar în anul 1828 istoricul Nagy la pagina 369 a lucrării sale despre localităţi, numeşte satul cu numele de Teteressty iar Fenyes numeşte satul Teteresty.
În sec. al XV-lea localitatea trece în proprietatea Dragoşeştilor (Familia românească Dragoş, înnobilată de maghiari cu numele de Dragfi). Dar în cea mai mare parte a vremii Tătărăştiul a fost menţionat ca posesiune a cetăţii Sătmar {1555-1711}. De la 1711 domeniul localităţii este împărţit între cetatea Satu-Mare şi familia Karolyi {Karolyi Alexandru şi Karolyi Alois} care până la mijlocul sec. al XIX-lea stăpânea partea de hotar “Pusta Tyreac”. O conscripţie urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din “posesiunile” sătmărene erau organizaţi în voievodate. Astfel de voievodate erau la: Gerăuşa – Georghius Lihor 1609, Tătăreşti – voievodul Simion 1635; Ardud – Michael Popp 1769; Ruşeni – Ioan Suciu 1775. Continuitatea şi organizarea românească pe aceste locuri este demonstrată şi de denumirile româneşti care apar în primele lucrări cadastrale ale administraţiei Austro – Ungare; Dealul Tătarilor, Bărcuţ, Câmpul Mare, Cremenişti, Ţăpăroi, Dealul Morii. Ocupaţia principală a localnicilor era agricultura, păstoritul şi lemnăritul. Portul (până în jurul anului 1920) era cel al românilor ardeleni: bărbaţii – opinci, cioareci, pieptar şi căciulă: vara purtau gaci şi clopuri de paie. Femeile – opinci, gubiţă şi spacel, poale ”cu colţişori” şi năframă.
Pe teritoriul acestui sat a fost o biserică veche de lemn care s-a demolat când s-a construit actuala biserică. Prin sec.al XVII-lea a existat o biserică şi mai veche din lemn, dar numai din istoria orală se ştie despre ea. Biserica actuală a fost ridicată între anii 1810-1814, fiind situată în mijlocul satului ca un turn de strajă care veghează zi şi noapte la credincioşii ei. Ea este construită din cărămidă şi piatră, şi este închinată spre ocrotire Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, al căror hram îl poartă. A fost repictată de către prof. Schnell din Satu Mare în 1956. Din punct de vedere architectural, în ea se regăsesc aceleaşi elemente a bisericilor din zonă: nava dreptunghiulară, terminată înspre est cu un sanctuar semicircular şi un turn patrulater, care se înalţă deasupra pronaosului. Întreaga cladire poartă amprenta stilului baroc, atât de caracteristic pentru această zonă la începutul secolului al XIX-lea. Forma semicirculară a altarului se regăseşte la ferestrele bisericii şi ale turnului cu două etaje. Turnul urmează acelaşi stil arhitectonic, conferind prin verticalitatea sa dominantă o fizionomie tipică satului.
Nicolae Ghişan
