Impresiile unui reporter, din perioada interbelică, asupra Ţării Oaşului. Ce este un “balmeş” şi cum era receptată răzbunarea briceagului la oşeni

Reporterul Realităţii Ilustrate ajunseră, în primăvara anului 1932, în zona Ţării Oaşului, locul unde în perioada interbelică trăiau peste 20 000 de oameni care nu văzuseră niciodată oraşul. Ei îşi construiseră o limbă proprie, aveau moravuri pitoreşti sau bizare, specifice izolării, prejudecăţi impotriva oraşului şi propriul mod de a trăi.

Dar să-i dăm cuvântul reporterului care se aventurase din Bucureşti, până hăt departe , în Ţara Oaşului:
,,Oțâr de spintecătură…”
Din momentul în care pătrunzi în Ţara Oaşului, urechile trebue să se deprindă cu o ameninţare des repetată aici.

Auzi rostindu-se, de mic şi de mare, şi ele au devenit atât de inevitabile, în limbajul local, încât la prima încruntare din sprâncene, se dă drumul năvalnic acestei ameninţări. E vorba de spintecarea pântecelor – obicei tot atât de familiarizat în aceste părţi ca şi decapitarea unei vite.

Şi el se practică atât la veseliile colective din sat, cât şi în cursul incidentelor personale, fără să emoţioneze prea mult pe băştinaşi.

Dintr-un sat, nu se pot alege două duzini de ţărani cari n-au simţit răzbunarea briceagului. Prilejul este găsit de câte ori se ascunde în şerpare câte un astfel de instrument, iar motivul, dacă nu e întotdeauna serios, se improvizează, în temeiul obicinuinţei.

În jurul acestor isprăvi se păstrează cea mai sigură discreţie. Nimeni nu reclamă pe autorii isprăvilor, iar cei cari au simţit ,,spintecătura” , nu simt nevoia de-a cere răsbunare legilor.
Ba ceva mai mult: sângeroasele bătălii nu seamănă în suflet vrăjmăşii, care în alte părţi tulbură viaţa satelor, şi nici nu strică solidaritatea colectivităţii.

Întâmplările se uită repede şi se pierd în cadrul preocupărilor zilnice, ca un fapt divers, fără importanţă.

Cei cari află mai puţin despre ele sunt jandarmii. Oamenii nu se denunţă între ei şi refuză cu îndârjire orice amănunt.

Ce este balmeşul, de care se aude la tot pasul?
Era un fel de conservă pentru iarnă dintr-o oaie fiartă până devenea pastă, iar ca să-i mai ia din mirosul greu de seu se turna peste ea usturoi.

În perioada interbelică trăiau în Țara Oașului peste 20.000 de oameni care nu văzuseră niciodată orașul. Ei își construiseră o limbă proprie, aveau moravuri pitorești sau bizare, specifice izolării, prejudecăți împotriva orașului și propriul mod de a trăi.

Ţăranul care fierbe „balmeș” e foarte scump la vorbă, sau mai bine zis se retranşează într-o tăcere, specifică ţinutului.

Abia cu greu pot să-i scot câteva vorbe. Apoi chiar de vorbia, conversaţia se isbea de dificultăţile neînţelegerii din parte-mi a idiomului (…)

Nicolae Ghișan

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Citește și...

Ministrul Sănătății NU ia încă în calcul o nouă stare de urgență

Referitor la posibilitatea reintroducerii stării de urgenţă, el a afirmat că decizia se va lua în funcţie de rezultate evaluărilor privind cazurile de coronavirus,...

Un zombi legislativ; invităm în Parlament societatea civilă să reparăm haosul PNL

Preşedintele interimar al PSD, Marcel Ciolacu, a declarat miercuri că proiectul de lege al Guvernului Orban privind carantinarea şi izolarea este “un alt zombi...

Copiii care fac sport de performanţă vor primi vouchere pentru echipamente

Ionuţ Stroe, Ministrul Tineretului şi Sportului, a vorbit marţi, într-o conferinţă de presă, despre Planul Naţional de Investiţii şi Relansare Economică, lansat săptămâna trecută...

Denis Man în Premier League?

Reprezentanţi ai cluburilor respective au asistat aseară la partida cu Dinamo, din Cupa României. Negocierile privind transferul lui Man se vor desfășura joi. „Nu că sunt...

Pistolarii de pe pasarelă!

Nu e vreun titlu de western ci ar putea fi explicația unei fotografii surprinse în această săptămână pe pasajul de pe Fabricii... Cum șoferii s-au...