Radu Cuparu este o personalitate foarte puţin cunoscută chiar şi în Sătmarul său natal. Importanţa personalităţii sale este dată şi de două cărticele de rugăciuni, care se numără printre primele tipărituri în limba română apărute la Satu Mare. Autorul lor abia împlinise vârsta de 21 de ani, fiind, la acea dată, student la teologie.
Ambele lucrări au apărut în anul 1887, la Satu Mare, în tipografia lui Ludovic Nagy, editor fiind Vasile Wolkenberg: Patru Sfinte cântări pentru creştini evlavioşi scrise de Radu Cupariu la cererea poporului şi Sfântul Rosariu sau cununa de roză a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu întocmit pre ritul răsăritean de R. Cupariu. Ambele lucrări există în fondul Bibliotecii Judeţene Satu Mare.
Interesant de menționat este faptul că cele două cărţi de rugăciuni aveau să fie reeditate, după aproape 20 de ani.
S-a născut la Satu Mare în 5 noiembrie 1866, mamă fiindu-i Iuliana Kupár, după cum îi scrie numele preotul în registrul parohial de naşteri. A fost botezat de către Petru Bran, paroh şi protopop în acei ani la Satu Mare. Orfan de mic, a crescut în mediu maghiar, lucru care şi-a pus amprenta asupra formării sale. Se pare că a urmat liceul şi trei ani de teologie la Satu Mare, în 1887. După aceea a intrat în monahism în ordinul bazilitanilor (O.S.B.M. – Ordinul Sfântului Vasile cel Mare), vieţuind la mănăstirea din Csernekhegy (lângă Munkács). A rămas în mânăstire doar un an, iar în anul următorul şi-a desfăşurat activitatea ca educator la Odoreu.
În toamna anului 1892 a fost ales între conducătorii Asociaţiei Culturale din Maramureş, care susţinea convictul român din Sighet, oraş unde el însuşi a studiat dreptul.
În 1894 îl găsim ca prefect de studii la Institutul Preparandial din Sighet, cu numele Demetrius Cupar. Episcopul Mihai Pavel îl trimite în același an 1894 cu o bursă să studieze la Budapesta literaturile maghiară, română şi germană. Într-adevăr, sub numele Rudolph[us] Cupariu, împreună cu Gabriel Bardoşi, îl găsim printre teologii „absoluţi” care studiau filosofia la Universitatea din Budapesta.
Din data de 1 iunie 1899 a funcţionat în calitate de secretar Episcopal, fiind totodată şi notar al Sfântului Scaun. În 1900 a fost numit profesor suplinitor, iar din 1908 profesor definitiv la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, predând lecţii de religie, limbile română, maghiară şi germană. A fost hirotonit în 19 decembrie 1901. În anii şcolari 1900/1901, 1902/1903 a deţinut funcţia de conducător al Societăţii de lectură „Samuil Vulcan” din Beiuş. A fost aproape şi de acţiunile „Astrei”.
S-a distins ca un vrednic ziarist, îndeosebi pentru presa catolică maghiară. Şi-a început cariera de jurnalist la o vârstă fragedă, fiind elev în clasa a VI-a de gimnaziu când a debutat cu versuri şi articole în publicaţia „Szatmár”. A colaborat la foaia oficială a episcopiei romano-catolice orădene, „Tiszántúl”, la „Szatmár”, „Szatmár és Vidéke”, „Kereszt”, „Kelet”, „Máramaros”, „Magyar Állam”, „Alkotmány”, „Hittudományi Folyóirat”, „Szépirodalmi kert” etc. În 1894 a redactat pentru o vreme la Sighet publicaţia „Szabad Sajtó”.
În perioada beiușană a colaborat la „Ungaria”, „Alkotmány”, „Tiszántul” și „Egyházi közlöny”. A colaborat, de asemenea, şi la presa românească, amintim aici periodicele „Gutinul”, „Revista catolică” şi „Dreptatea”.
Ajuns la Beiuş, „nu se mai putea eschiva dela vechile angajamente la cari era avizat. În noul mediu însă, începe a scrie româneşte şi mândru de originea sa de roman şi de menirea istorică a neamului românesc, îl preamăria în toate cuvântările bisericeşti şi îl pomenia cu voce ridicată chiar cu abatere de la ritual, şi subt durata serviciului religios”.
Sursa: Dr. Viorel Câmpean Dr. Marta Cordea
Nicolae Ghişan