More


    Regretatul Ioan Rusu și noblețea datoriei!

    =

    Atunci când semenii tăi te ridică în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi cu sufletul tău pentru a rămâne acolo, nu pentru tine, care ești un trecător, dar pentru oameni și idealul lor! Așa a fost Ionică Rusu, repartizat, după facultate, la Satu Mare, ca procuror, apoi adjunct și timp de 30 de ani procuror șef la județ. Și-a făcut datoria cu multă răspundere și, printre puținii din țară, în momente cruciale, a fost avansat ca procuror general la Curtea de Apel Oradea. Ori de câte ori gândul mă poartă la Ionică Rusu – omul de care mă leagă o constantă prietenie de mai bine de o jumătate de veac – imaginea sa mi se asociază în minte cu ideea de omenie, de datorie – nu în sensul ei de simplă obligație impusă din afară, ci de datorie morală liber asumată în virtutea aderării personale la un ansamblu de valori nepieritoare. Alăturarea celor două atribute, datorie și noblețe, ar putea să le pară unora hazardată sau forțată. În realitate, însă, noblețea de spirit, singura autentic umană, nu poate fi despărțită la Ionică Rusu de sentimentul acut al datoriei față de patrie, de limba, cultura și tradițiile ei istorice, nu în ultimul rând de datoria față de tine însuți, de menirea ta ca om! Așa a fost și așa rămâne Ionică Rusu în conștiința oamenilor care l-au cunoscut și cu care a conviețuit.

    L-am condus pe ultimul său drum, din păcate, oameni aparținând tuturor categoriilor sociale, așezați pe treptele ierarhiei în acest județ, veniți neforțați de nimeni, cu simțul respectului față de omul valoros, de simplul individ care a știut să se comporte, cum altul n-o făcea, în perioadele învolburate ale istoriei. A datorat imens obârșiei sale, acelui sat românesc de lângă Dej, străluminat de nimbul veșniciei, ale cărui valori și norme morale nescrise au fost pentru Ionică Rusu cu sfințenie respectate. Acest om a fost, totodată, rodul propriilor sale opțiuni axiologice, al strădaniilor sale de permanentă autodepășire. A dorit să facă dreptul, cum rar se întâmplă, dând de mai multe ori concurs de intrare, când erau câte 20-25 pe un loc. Dar… tenacitatea lui l-a dus la izbândă. Ne-am cunoscut în facultate, devenind prieteni, prietenie care a durat cât viața! Nu pot să fac aprecieri de specialitate, dar prin tot ce a făcut s-a dovedit jurist de certă și recunoscută valoare, integru, pentru care deontologia cuvântului rostit n-a reprezentat o vorbă goală! A fost Ionică Rusu – om al cetății, asumându-și decenii de-a rândul starea de veghe a județului, fiind exigent cu tot ce înseamnă comunitatea căreia i-a aparținut. Pot afirma cu tărie, cunoscându-l atât de bine, că a rămas toată viața încrezător în posibilitatea asumării morale a vieții sociale și politice românești postdecembriste, prin optimismul său robust în care-și află însăși rațiunea polivalentei sale activități.

    I-am cerut sprijin în realizarea, pentru prima oară, în România a “Școlii părinților”, alături de Vasile Netila și Vasile Fernea, oameni de toată lauda! Exact cei trei amintiți m-au sprijinit și în activitatea, deloc ușoară, de a conduce clubul “Olimpia”. Și am reușit să facem ca în țară să se vorbească laudativ de Satu Mare și… cu mult respect!

    Am mai cunoscut, destul de bine, oameni care au urcat vertiginos pe treptele ierarhiei sociale și… fiind undeva în vârful piramidei, au uitat de buna prietenie, dar… am învățat mult din “Doamne, iartă-l că nu știe ce face!”. La Ionică Rusu n-am întâlnit momente de derută, de “sunt ocupat” sau de “ocolire”! A rămas același om adevărat, neștiind să joace teatru sau să fie fals! Aparțineam aceleiași generații, cu afinități spirituale, elective și, totodată, selective. De aceea, între altele, mă mândresc a fi unul dintre primii beneficiari ai confesiunilor sale de comportament civilizat, care întotdeauna m-au onorat! Cartea realizată de Ionică Rusu, carte cu profund caracter autobiografic, îl definește perfect pe omul încadrat între oameni, neuitând să-i amintească pe toți cei cu care a colaborat de-a lungul multor ani de activitate, cunoscându-i și apreciindu-le calitățile cu care au fost înzestrați.

    Cartea demonstrează trăsătura caracteristică a autorului, adică tenacitatea, consecvența cu sine, realizând, prin scriere, o problemă de viață și un adevărat ritual în existența eroilor cărții în raport cu provocările și ispitele, tot mai numeroase, ale derizoriului cotidian. Se observă și o anumită simetrie și ritmicitate în succesiunea prezentărilor persoanelor avizate, după exact scurgerea anilor. Cartea prezintă de fapt gândurile, sentimentele și trăirile sufletești ale unui om, cu o viață aparte și cu un destin – Ionică Rusu. Pe el nu destinul l-a ales, ci și-a ales destinul! Este martor dovada emoțională a afecțiunii umane a lui până la ceasul final, ceas pe care l-a dorit să se oprească dar… nici n-am putut comunica cu el că… ce triste sunt unele crâmpeie ale vieții când trebuie să te desparți de ea!

    Am scris aceste rânduri, ca să nu se uite de oamenii minunați. Să ne obișnuim noi, ardelenii măcar, să ne întoarcem în timp pe căile amintirii… Doamne, cât de dureroase pot fi, uneori, întoarcerile în timp, în memoria unor vremi abia trecute, ce lasă răni abia cicatrizate în aceste învolburări ale trăirilor noastre, acum când acest coronavirus își bate joc de un glob și curmă atâtea vieți! Suntem cu toții niște ființe trecătoare, actori ce-și joacă rolul pe acest pământ dorit de unii al făgăduințelor și devenit al dezamăgirilor. Este acest material o aducere aminte despre un om adevărat – Ionică Rusu!

    Teodor Curpaş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img