More


    Dăruirea lui Dumnezeu

    - Advertisement -

                 Motto: “Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă” – Părintele Arsenie Boca

                 A fost odată un timp în care omul nu era. Atunci Dumnezeu, plin de iubire, hotărăşte să facă un dar frumos lumii: pe om. Omul este creat de Dumnezeu ca o revărsare a iubirii divine în creaţie, ca o coroană a creaţiei, aparţinând atât lumii materiale (prin trup), cât şi lumii spirituale (prin suflet). Frumoasă şi complexă fiinţă este omul!

                Creatorul nostru este Dumnezeu, chiar dacă noi venim în lume prin doi părinţi ca expresie a iubirii lor, coroborată cu iubirea şi binecuvântarea Domnului. Prin zămislire şi prin naştere, Tatăl nostru ne împodobeşte cu multe daruri, ne oferă fiecăruia talanţii potriviţi şi necesari în dezvoltarea noastră viitoare pe care îi vom valorifica – în colaborare constantă cu Dumnezeu – de-a lungul vieţii, ne dă puterea de a iubi, de a gândi logic, ne dă libertatea de a alege – liberul arbitru – spre a fi direct răspunzători pentru actele săvârşite. Dăruirea presupune conlucrare între om şi Dumnezeu, o transformare a fiecărei acţiuni pozitive într-o activitate divino-umană. Libertatea voinţei este cea care ne dă posibilitatea de a dărui şi de a ne dărui lui Dumnezeu şi semenilor, este cea care pune în valoare toate darurile primite din partea Ziditorului, fiind – aşa cum se exprimă Sfinţii Părinţi – titlul de glorie al omului. Ca atare, omul este făcut frumos de către Dumnezeu: frumos şi la trup şi la suflet, dar se poate urâţi pe parcurs, în funcţie de faptele sale. În acest context se pot stabili următoarele corelaţii: om frumos-dar frumos-fapte bune (prin fapte bune omul devine un dar frumos); om urât-dar urât-fapte rele (prin fapte rele omul devine un dar urât). Nu este vorba despre o urâţenie trupească, ci de una interioară, care poate schimonosi şi chipul. Însă, omul deviat de la frumuseţe şi devenit urât prin alegerea sa, se poate înfrumuseţa. De fapt, aceasta este voia lui Dumnezeu: revenirea la frumosul originar.

                Dacă Dumnezeu ne oferă tot ceea ce ne trebuie spre a reuşi în viaţă, noi, oare, ce-I putem dărui lui Dumnezeu în schimb? Pe noi înşine, într-o dovadă de iubire totală, pentru a atinge fericirea posibilă pe pământ şi fericirea deplină în eternitate. Este vorba despre o dăruire conştientă, cu deplină responsabilitate şi dintr-o pornire liberă. Ne dăruim pe noi înşine lui Dumnezeu, de bunăvoie, fără nicio constrângere survenită din exterior. Această dăruire nu se întemeiază pe frica de Dumnezeu. Nu trebuie să-ţi fie frică de Dumnezeu din moment ce ştii şi simţi cu toată fiinţa ta că El este însăşi IUBIREA. Eu spun că trebuie să-ţi fie frică de păcat şi de ceea ce naşte el în tine. Păcatul atentează la ruperea legăturii tale iubitoare cu Dumnezeu şi cu oamenii. Frica de păcat ar trebui înţeleasă astfel: păcatul trebuie înfruntat, învins şi înlocuit prin bine. A fugi de păcat fără a te căi sincer pentru el este un non-sens. Căinţa este o altă manifestare a dăruirii tale lui Dumnezeu. Prin căinţă recunoşti că Dumnezeu te iartă pentru păcatele comise şi că El îţi redă puterea de a merge mai departe pe drumul sinuos al vieţii, eliberându-ţi conştiinţa de toate sentimentele de vină care îţi cauzau suferinţă anterior.

                Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă, participă activ la toate etapele vieţii noastre, ne întăreşte în necazuri şi ne împărtăşeşte bucuria, ne mustră când greşim spre a ne îndrepta şi schimba viaţa în bine, ne iartă şi ne reprimeşte la Sine prin căinţă, pătrunde în fiinţa noastră prin Sfânta Împărtăşanie, oferindu-ne linişte, siguranţă şi statornicie în credinţă. Însă, toate aceste lucrări văzute ale lui Dumnezeu nu se petrec fără aportul nostru. Este nevoie de o deschidere din partea noastră, de o participare la fiecare acţiune divină, de o dăruire continuă, pe viaţă. Nu putem spune: la tinereţe îmi trăiesc clipa în plăcere şi păcat, iar la bătrâneţe mă voi îndrepta, stând mai mult timp în biserică, rugăciune şi post. O astfel de gândire este o dovadă de naivitate din partea unui om înzestrat cu raţiune. Oare, ajungem la bătrâneţe? Oare, vom mai avea timp de îndreptare? De aceea, mi se pare justificată opinia lui Nicolae Iorga: “în viaţă pierdem ani, iar la moarte cerşim o clipă”. Dacă dorim ca în veşnicie Dumnezeu să ne primească la sine, dăruindu-ni-Se, se impune ca noi să I ne dăruim în timpul vieţii pământeşti. Nu trebuie neapărat să trăieşti în mănăstire, în singurătate, închis în casă pentru a I te dărui lui Dumnezeu. Poţi face acest lucru şi trăind în familie, în societate. Prin orice activitate, pătrunsă de duhul iubirii, prin muncă, luptă, jertfă, uneori prin durere, te dăruieşti lui Dumnezeu şi oamenilor, fiind lumină din Lumină. De altfel, ne dăruim lui Dumnezeu, dăruindu-ne semenilor. A dărui ceva cuiva înseamnă a da ceva fără niciun regret ulterior, cu o bucurie nemărginită, convins fiind că ai făcut ceea ce trebuia. Dacă Dumnezeu ne dăruieşte totul, noi, la rândul nostru, să-I dăruim totul, adică pe noi înşine, pe viaţă: în viaţa pământească şi în viaţa veşnică şi fericită.

    Preot dr. Cristian Boloş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img