More


    “Voi vă miraţi că sunt diferit; eu mă mir că sunteţi toţi la fel”

    - Advertisement -

    Alexandru Ardelean este omul care nu trece neobservat. Este o persoana minunata, iar daca ajungi sa o cunosti, nu ai cum sa nu o indragesti.

    Cine este Alexandru Ardelean, cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
    Fiindcă tot sunt aşteptate, contemplate şi savurate cu aviditate, am să încep cu o ştire senzaţională – una din omniprezentele Breaking News – despre care, fac prinsoare, n-au auzit nici urechile tale fine de jurnalist. Am aflat că unul din mogulii internetului se pregăteşte să lanseze o nouă platformă, denumită în traducere liberă: Cartea Feţelor Decedate (cei care cunosc limba engleză, vor şti cum să o traducă). Iniţiatorul acestui proiect se întreba, pe bună dreptate de ce doar cei în viaţă să aibă o reţea a lor, nu şi cei trecuţi la cele sfinte. Bine, bine, dar ce-are a face coada vacii cu ştampila primăriei – vă veţi întreba, şi tu, şi cititorii tăi fideli. În fond, nu m-ai rugat decât să mă descriu în câteva cuvinte (lucru imposibil, după cum observi). Şi-acum, să vină lămurirea! Dacă vreodată voi ajunge să fiu expus în catastiful celor drepţi şi veşnici, îmi place să cred că pe eticheta prinsă la butoniera mâinii stângi se va scrie astfel: un etern adolescent care ştie când să-şi pună pălăria de om mare pe cap. Sunt un spirit dedat la prea multe preocupări, ca să fi dus măcar vreuna din ele până la capăt. Curiozitatea şi dorinţa de a mi le însuşi au fost şi vor rămâne, pesemne, osânda şi neajunsul existenţei mele. Am făcut de toate în viaţa asta, începând cu descoperirile din pruncie şi sfârşind cu jumătatea de secol pe care am purtat-o cu demnitate pe umerii înguşti: desen, decupaje, traforaje, pirogravură, colecţii de tot soiul (meteahnă care mă va însoţi cât voi trăi), limbi străine, scris, citit, creaţie artistică (îndeosebi grafică, dar şi o serie de picturi), creaţie literară (proză şi introspecţii), fotografie conceptuală, pictură digitală şi câte şi mai câte… Am un singur regret, toamna trecută voisem să mă înscriu la balet. Din păcate – sau poate dimpotrivă, spre norocul meu – învălmăşeala provocată de virusul buclucaş mi-a cam dat planul peste cap. Cine ştie, poate anul acesta va fi unul de bun augur. Încearcă să mă vezi pe mine făcând balet; ar fi o imagine de neuitat, nu-i aşa?!

    Povesteşte-ne o amintire dragă din copilărie.
    Să-mi ceri un astfel de lucru, mi se pare o cruzime, dragă Raluca. Întreabă pe oricine, când vine vorba de amintiri, dacă îl constrângi pe om s-o povestească pe cea mai dragă dintre ele, vei primi mereu acelasi răspuns. „Apoi… am mai multe amintiri faine…” Aşa şi eu. De la ziua în care am încercat să fac cu sora mea mai mică o figură de rock acrobatic (văzută la televizor) şi am scăpat-o în cap, până la marea încercare la care ne-am prins – cu prietenaşul cel mai bun din copilărie – de a ne tunde unul pe celălalt şi de a economisi astfel banii pe frizer. Poate amintirea cea mai vie mi-a rămas atracţia pentru o carte nemaivăzută la acea vreme. Era (pare-mi-se) anul 1980 când în vitrina librăriei din cartier apăruse – într-un format uriaş, împânzit de culori vii şi sute de ilustraţii – magnificul „Atlas zoologic”. Costa enorm; n-aş putea să jur dacă 80 de lei sau 120 de lei. Oricum, o sumă pe care părinţii mei nu-şi permiteau să o „arunce” pe o carte cu multe poze. La vremea aceea, mă certam într-una cu surorile, fiindcă niciunul nu voia să meargă după cumpărături (pâine, lapte etc.), unde aproape de fiecare dată trebuia să stăm la rând. Ce crezi că s-a întâmplat pe urmă?! Dacă nu te-ai prins de şmecherie, ascultă aici: brusc, Săndel sărea de fiecare dată că merge el la magazin, ba chiar întreba dacă nu ar mai fi câte ceva de cumpărat. Ce crezi, oare, de ce?!… Hai că ţi-o dezvălui tot eu. Devenisem brusc atât de săritor, fiindcă mereu primeam câţiva bănuţi rest de la vânzătoare, bănuţi pe care mă făceam că uit să-i dau înapoi părinţilor, iar părinţii se făceau şi ei că uită, la rândul lor, de mărunţiş. Cert este că – după ce m-am bucurat de Crăciun, că umblasem prin tot cartierul cu colindatul, şi după ce Sfintele Paşti le-am petrecut miluindu-mă „cu stropitul” la aceiaşi oameni generoşi – am reuşit să adun două treimi din preţul cărţii. Le-am arătat alor mei agoniseala câştigată cu multă trudă, dar cinstit, şi m-am rugat încă o dată să luăm cartea cea mare. Zău aşa, Raluca, arareori vei fi văzut în viaţa ta copil mai fericit şi mai ţanţoş, decât mine în ziua în care ieşisem pe uşa librărie cu ditamai cărţoiu’ în braţe.

    Ce îţi doreai să devii, când erai mic?
    Să lămurim un lucru, Raluca: eu sunt mărunţel şi acum. Corect?! Pe de altă parte, la vremea când eram doar cu un sfert de metru şi cu vreo patruzeci de ani mai mic, aveam un prieten teribil. Făceam multe năzbâtii împreună, mai ales la orele de chimie sau biologie. Dar asta e altă poveste. Una din nedumeririle pe care ni le adresam unul altuia cel puţin o dată pe săptămână era: „Tu ce o să fii când o să fii mare?” Privită acum, întrebarea mi se pare uşor comică, de vreme ce eu am rămas aproape la fel de mic. El, vrednic purtător de stindarde al tatălui său, îmi spunea: „Eu voi fi microbist!” Ca unul necopt ce voi fi fost, mă entuziasmam fiindcă fusesem şi eu de câteva ori cu tata la meciurile de fotbal. Pe urmă era rândul meu să răspund. „Eu, când voi fi mare, vreau să mă fac musafir!” Şi râdeam amândoi, cu o candoare şi o sinceritate care lipseşte (aproape) cu desăvârşire oamenilor mari. În sinea mea, însă, visam să fiu un spirit enciclopedist, universal şi, vorba specifică şi atât de dragă comunismului, multilateral dezvoltat. Mă fascinau diversitatea preocupărilor lui Leonardo da Vinci, misterul ce plutea în jurul alchimiştilor (Paracelsus & co.) sau aproape necunoscutul om de ştiinţă Athanasius Kircher. Aşadar, impulsul primar şi persistent a fost să mă fac deştept. Am ignorat însă încrengăturile ce derivă din marele opus al învăţăturilor de tot soiul şi m-am încurcat în propriile mele căutări. Cert este că imboldul de a fi un veşnic visător nu m-a părăsit niciodată. Asta s-ar putea presupune că sunt şi, poate în subconştient, asta mi-am dorit să fiu de la bun început.

    Eşti o persoană mai altfel, care atrage atenţia într-un mod plăcut. Cum ai ajuns să fii altfel?
    Mă întreb care ar fi reacţia cititorilor tăi sau chiar a ta personală, dacă aş parafraza mirarea cu care mă descoşi cu o expresie pe care o auzisem sau citisem cândva: „Voi vă miraţi că sunt diferit; eu mă mir că sunteţi toţi la fel.” Dacă e musai să răspund întrebării tale, doresc să menţionez de la bun început că nu mi-am propus (să zicem, într-un an anume) să fiu aşa sau altfel. Pentru consolidarea unui caracter, omul are două opţiuni: fie şi-l construieşte singur (fără a se lăsa influenţat de reacţiile sau judecăţile celorlalţi), fie se lasă modelat de cursul societăţii şi de „poveţele” celor cărora „le pasă” de el. Eu, fireşte, am ales-o pe cea dintâi. Aidoma unui colecţionar autentic (cum îmi place să mă definesc), am adunat de ici, de colo, ba chiar şi din locuri închipuite, din vremuri trecute, din ziua de azi, ca şi din viitorul imaginat, din culturi şi istorii de o diversitate năucitoare, din rigoarea oamenilor de ştiinţă şi spiritul ludic al artiştilor, din gândurile mărturisite de oameni valoroşi sau din creaţiile fabuloase ale umanităţii, din toate astea şi câte şi mai câte, am adunat tot ce consideram că merită adăugat fiinţei mele. Sunt conştient de propriile mele neajunsuri, de năravurile oarecum mirabile (unele poate admirabile) şi, mai ales, de faptul că, asemenea oricărui om, mă dăruiesc zi de zi acelei transformări necontenite, care îmi reaminteşte că nu sunt definitiv şi, cu atât mai puţin, nu sunt perfect. Felul nostru, al tuturor, de a ne înfăţişa, de a vorbi, de a ne raporta la ceilalţi, oglindeşte adevărata natură umană care sălăşluieşte în noi. Dacă unii aleg gri-ul, kaki-ul, tricourile, trening-ul, blugii, iar alţii preferă deşănţarea şleampătă sau, dimpotrivă, eticheta protocolară, este, nu-i aşa?!, alegerea lor, nu şi obligaţia mea.

    Ţi-ar fi plăcut să te naşti într-o alta epocă?
    Să recunosc că mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă epocă este una din trei: ba semnul (ori, dacă îţi place mai mult, semnalul de alarmă al) unei inadaptări la societatea actuală, ba mărturia unui regret inutil, ba speranţa vană că în vremurile acelea (alese) viaţa mea ar fi fost mult mai împlinită sau, de ce nu?, eu însumi m-aş fi realizat mult mai bine. Copilării gratuite, draga mea. Cu toate acestea şi în detrimentul neajunsurilor care au caracterizat acea perioadă confuză din istoria omenirii, admir epoca victoriană. Ce e de admirat la ea?! Totul, mai puţin felul în care bărbaţii (nimic nou sub soare) se raportau faţă de femei. S-ar putea să voalez ori să înnobilez peste măsură anumite trăsături şi distincţii ale dinastiei victoriene, dar e ceea ce îmi place să visez. Chiar dacă sunt un antic (cum se declara la rândul său Octavian Paler), printre toate „vechiturile” cu care mi-am decorat cămăruţele apartamentului, poţi descoperi accesorii şi tehnologie de ultimă oră. Nu sunt, cum ar zice alţii, un retrograd sau un adept de taină al amish-ilor. La urma urmei, dacă ar fi să trag o concluzie: mă consider un călător în timp norocos, venit, fireşte, din trecut, care s-a integrat de minune într-o epocă nouă, modernă. O epocă permisivă, uşor maleabilă, care nu mă împiedică şi (slavă Domnului!) nu îmi interzice în nici un fel să rămân şi să devin necontenit eu însumi.

    Scrii foarte frumos, ai avut dintotdeauna pasiunea pentru cuvinte?
    O să râzi de mine, dar în clasele primare scriam atât de urât (din punct de vedere caligrafic) încât „pe caiet” tovarăşa învăţătoare îmi dădea mereu note mici. Prin anii de gimnaziu, am trecut cu o pasiune serioasă pentru matematici şi fizică. Şi-acu’ să te ţii bine, fiindcă în mărturisirea ce urmează nu-i nici un motiv de laudă. Nu mai ţin minte exact în ce clasă eram la liceu, când profesoara de limba de română m-a lăsa corigent într-unul dintre trimestre… Cam atât de bun eram la ceea ce numeşti tu „scrisul foarte frumos” şi „pasiunea pentru cuvinte”. Întâmplător sau poate doar surprinzător, după ce am terminat-o cu şcoala, am început să-mi reformez caligrafia, precum şi grija de a potrivi cuvintele într-o formă plăcută (chiar dacă adeseori incomodă, aş zice chiar iritantă pentru cititorul de rând). Cei zece ani investiţi în alcătuirea romanului „Creatorul de îngeri”, răstimp în care am retuşat fiecare frază de nenumărate ori, mi-au fost de mare ajutor. Să-ţi spun, însă, un secret pe care posibil să-l cunoască majoritatea cititorilor tăi: scrisul (ca de altfel orice preocupare omenească) este una din formele de autodefinire şi de individualizare în raport cu ceilalţi. Prin scris (şi prin tot ceea ce alegem să creăm), ne înnobilăm şi ne etalăm, cu o sinceritate incontestabilă, sufletul.

    Ce înseamnă fotografia pentru tine?
    Dacă am căuta obârşiile cuvântului, am afla că a fotografia înseamnă a desena cu lumina. Faptul că face parte din ramura artelor plastice, este un adevăr adevărat (cum ar zice un mucalit de ocazie), dar modul în care se face abuz de acest cuvânt preţios – Artă – mi se pare nu doar dezonorant, ci şi descurajant pentru orice creator veritabil (dacă acesta nu are suficientă determinare sau tărie de caracter). Prin urmare, fotografia este pentru mine doar un alt mijloc de a revela celor interesaţi şi pasionaţi frumuseţea, fascinaţia şi nemărginirea lumilor (reale sau imaginare) în care trăim. Cât despre camera obscură, care s-a mutat (într-un mod fericit) din planul fizic în cel virtual (al computerului, se înţelege), ea ne oferă astăzi unelte şi posibilităţi nelimitate. Cum ar zice americanii: „the sky’s the limit”.

    Dacă nu ai fi ales acest drum, ce altceva crezi că ai fi făcut?
    Acest drum ales nu este nici primul şi, sper din tot sufletul, nici ultimul. Precum îţi spusesem mai devreme, sunt într-o perpetuă căutare, într-o perpetuă metamorfoză. Una peste alta, n-am fost dintotdeauna ceea ce alţii consideră un artist. Nu, nici pe departe. Faptul că am absolvit Liceul de matematică-fizică „Mihai Eminescu”, este o dovadă grăitoare că, în tinereţe, eram pasionat de ştiinţă şi fascinat de tehnică. Fac o paranteză şi, ca de fiecare dată, mă întreb cine o fi pus numele marelui nostru poet unul liceu cu specializare reală şi nu unuia umanist. În fine… Să revin, însă la subiect. Nu-i de mirare, aşadar, că ani la rând (destul de mulţi) am lucrat şi mi-a plăcut să fiu electronist. Pe urmă, n-o să-ţi vină să crezi, am lucrat în Cluj la o firmă de ignifugare, unde (ghici ce făceam) dădeam la o pompă manuală şi (mai rar, fiindcă n-aveam prea multă stabilitate) mergeam pe grinzi înguste, la doi-trei metri înălţime, să stropesc cu furtunul tâmplăria din podurile clădirilor. Asta a durat, slavă Celui de sus, doar un an. Cam pe atunci s-a înfiripat bucuria/pasiunea de a desena şi înclinaţia pentru orice gen de artă. Reîntors în Satu Mare, am schimbat macazul şi m-am făcut, cum s-ar zice în termeni convenţionali, calculatorist. De atunci, pare-se, calculatorist şi (după spusele altora) artist am rămas. Tu m-ai întrebat, însă, ce altceva aş fi făcut. Poate chemarea cea de taină, împlinită sporadic în diversele mele colaborări, vine din dorinţa de a împărtăşi distincţia frumuseţii şi iscusinţa acumulată de-a lungul anilor acelor tineri inimoşi, curioşi şi mereu deschişi la minte, meniţi, la rândul lor, să întregească şi învârtă mai departe roata lumii.

    Ce te supără la oameni, ce ai schimba la ei dacă ai avea această putere?
    Dacă ceva ce am învăţat, destul de târziu în viaţă, este zădărnicia de a cere celorlalţi să se schimbe (cu precădere) după chipul şi înfăţişarea mea. Din nefericire, uneori am insistat prea mult pe acest aspect şi mi-am înstrăinat, fără să vreau, prieteni adevăraţi, iubiri apuse şi, de ce nu, şanse unice. Schimbarea, dacă e să se împlinească, vine din interior. Hmm… Fii atentă la ce m-am gândit:: fiindcă totul ţine de educaţie şi sănătate mentală, singurul lucru pe care l-aş schimba ar fi de fapt o completare, anume înfiinţarea unei instituţii de salubritate (precum o avem pe cea orăşenească), al cărei rol – precum îţi dai seama – ar fi din cale-afară de important. Pe scurt, cheia ar fi (de vreme ce o auzim peste tot) resetarea educaţiei şi completarea acesteia cu o serie de discipline esenţiale: vorbirea, retorica, buna cuviinţă, creativitatea etc. Sunt convins că fiecare dintre cititori ar putea completa lista materiilor „obligatorii” şi „vitale” pentru bunul mers al lumii. Cât despre ceea ce mă supără la oameni, este acea îndepărtare (numită astăzi distanţare) nu numai fizică, ci şi emoţională. Indiferenţa şi resentimentele ne-au ferecat în bule şi caste distincte, demarcate prin garduri, prin ziduri, interdicţii, interese pur personale… Supărarea mea, trebuie să ştiţi cu toţii, nu este deloc importantă. Tot ce contează, la urma urmei, este ceea ce alegem să facem pentru şi cum să ne comportăm faţă de seamănul de lângă noi.

    Cum crezi că eşti privit de cei din jurul tău?
    Întrebarea asta a picat cum nu se poate mai bine, în vremurile astea confuze pentru toată lumea. Când mergeam pe stradă, marea majoritate a trecătorilor se uitau la mine dacă nu ca la o fiinţă de pe altă planetă, cu siguranţă ca la un personaj iresponsabil (un excentric fără căpătâi), care ţine morţiş fie să se uşureze împotriva vântului, fie să se evidenţieze doar pentru a fi băgat în seamă. Sincer să fiu, privirile sau judecăţile trecătorilor nu-mi rănesc nici sufletul, nici demnitatea. Pe stradă, aleg să zâmbesc ori să fredonez o melodie, chiar dacă uneori trec pe lângă concetăţeni iritaţi care, de bună seamă, ar prefera să mă ia peste picior. „Uită-te la el, om în toată firea şi umblă împopoţonat ca un zălud. Mai era unul, cândva, de-i ziceau Guszti…” – par ei să gândească în timp ce cască ochii la alura şi ţinuta mea greu de trecut cu vederea.

    Ce mare dorinţă ai?
    Hmm… Ce-aş putea să-ţi spun? Nici nu ştiu cum să încep. Orice dorinţă, pe cât este ea de înălţătoare şi de motivantă, pe atât este de înşelătoare şi de periculoasă. Împlinirea năzuinţelor, o ştie toată lumea, este un dat niciodată îndeajuns preţuit, a cărei bucurie se dovedeşte a fi, de obicei, nesperat de volatilă, de efemeră. Dorinţele mele nu ţin de agoniseli sau de titluri, nici de admiraţia celorlalţi sau de pisiceala lascivă împrejurul meu. Satisfacţia şi împlinirea mea ar fi ca oamenii să-şi regăsească şi să-şi cultive cu mai multă îngrijire acele sentimente înălţătoare, tratate acum (aproape) cu desconsideraţie sau, în cel mai bun caz, cu ironie: recunoştinţa, respectul, atenţia şi, nu în ultimul rând, bunăvoinţa pentru (nu numai) cei din imediata lor vecinătate. Să ne amintim că a fi om, implică dovada unei bonomii fireşti (ai prins jocul de cuvinte?!) şi, indiscutabil, însăşi cheia supravieţuirii umanităţii.

    Ce cuvinte ai folosi pentru a descrie oraşul Satu Mare?
    Vezi tu, Raluca, de câte ori sunt pus în situaţia de a mă gândi ori de a spune câte ceva despre oraşul Satu Mare, mă simt al naibii de încurcat. Fiind locul meu de baştină mi-e greu să nu-l îndrăgesc. Pe de altă parte, ar fi o blasfemie şi poate chiar o ipocrizie dacă m-aş hotărî să-l vorbesc de rău. După cum obişnuiesc să spun, eu mi-s ardelean de trei ori, iar asta reiese şi din firea mea aşezată, molcomă. Îmi plac şi mă reprezintă cu prisosinţă cumpătarea şi ritmul domol al vieţii. Cetatea Sătmarului, cum îi spun uneori, este, fără dar şi poate (asta e varianta corectă pentru expresia „fără nici o îndoială”), aşezământul cel mai nimerit pentru firea mea, să-i zicem, neînvăţată cu graba, aglomeraţia sau gâlceava omenească.

    Dacă doreşti să mai adaugi ceva, cu mare drag…
    Cititorilor de nădejde, care şi-au pus mintea la contribuţie şi s-au întrecut pe sine cu lectura mărturisirilor mele întortocheate, le mulţumesc pentru răbdare şi bunăvoinţă. De asemenea, doresc să le transmit, prin intermediul tău şi al acestui interviu, următoarea invitaţie: „Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre inconfundabila mea personalitate, despre amintiri sau reverii, dacă doriţi o continuare la acest (îmi place să cred) stufos dialog, trebuie doar să vă puneţi bine cu Raluca şi să-i spuneţi care vă e oful. Pun rămăşag că ea însăşi este la fel de curioasă ca şi voi în această privinţă.”

    Raluca Jofi



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img