More


    Cine sunt ugocenii și care sunt asemnărările dar și deosebirile dintre ei și oșeni

    - Advertisement -

    Împărțită administrativ din Oaș de-a lungul vremii în două regiuni, Țara Oașului și Ugocea, zona etnografică a Țării Oașului a creat în patrimoniul civilizației și culturii românești particularități distincte, specifice, care s-au manifestat cu pregnantă în arhitectura, organizare interiorului, port popular, ceramică, folclor.

    Între satele din Oaș există diferențieri generale, dar unitatea de stil a acestora este evidentă. Pot fi sesizate mici variații de la un sat la altul, uneori în limba vorbită, cu precădere în utilizarea diferitelor regionalisme, deosebiri apar și în îmbrăcăminte, mai ales cele ce vizeaza preferințele pentru anumite culori sau amănuntele decorului costumului.

    Cercetatorul Vasile Scurtu, în lucrarea „Cercetări folclorice în Ugocea românească”, susține că există asemănări și deosebiri între oșeni și ugoceni. „Este adevărat că există foarte multe asemănări create anume între ugoceni și oșeni. Există însă și multe deosebiri, care fac ca numele de «oșeni» dat locuitorilor din Ugocea să fie cât se poate de impropriu“ (Vasile Scurtu, op. cit., pp. 140-143).

    „Ugocenii îi cam disprețuiesc pe oșeni, considerându-i inferiori lor în multe privințe“ (Ibidem, p. 140). Acest lucru nu mai este valabil azi. Tipul ugocenilor se aseamănă într-o măsură oarecare cu a oșenilor. Ei nu sunt chiar așa de înalți, totuși bine dezvoltați, zdraveni și frumoși la înfățisare. La bărbați tipul care predomină este cel brun. Barbă nu poartă, iar mustața o rad sau o poartă tăiată scurt. Femeile sunt mici de statura și mai slabe. Asta se datorește poate și faptului că se mărită foarte tinere și săvârșesc munci grele. Tipul lor este în general blond cu ochi albaștri“ (Ibidem, p. 141).

    După ce aflăm cum se îmbracă, cum își poartă părul, ce poartă iarna și vara, autorul descrie firea lor. „Întâia impresie ce ți-o face țăranul ugocean este că ar fi ursuz și neprietenos. Foarte respectuos, mai ales cu «domnii», în acelasi timp este foarte rezervat cu orice necunoscut. De felul lor, sunt oameni veseli, nu prea iau în serios viața si nu se impresionează prea mult de mizeriile ei. Fatalismul poporului nostru își găsește aici intruparea cea mai perfecta.

    Refractari aproape oricărei inovații, ei se conduc după datinile și obiceiurile mostenite. Dar acestui conservatorism i se datorește și salvarea lor ca români, în mijlocul atâtor furtuni și a unor mase de străini. Sunt mândri de originea lor, dar nu urăsc pe celelalte neamuri.

    Singurul popor față de care nu prea au simpatie sunt ungurii, poate fiindcă au avut multe de îndurat din cauza acestora.

    Le place să glumeasca, mai ales pe socoteala altora, dar nu permit să fie jigniți sau atinși în mândria și ambitia lor. Cel ce îndraznește s-o facă, o platește scump, în cel mai bun caz cu o bătaie“ (Ibidem, p. 141).

    Sunt recunoscuți după neam și poreclă, în „ironia“ lor se vede și numele de batjocură cu care se poreclesc între ei. Cei din Tarna sunt „covătari“, cei din Bocicău sunt „corbi“, cei din Valea Seaca sunt „spătari“, cei din Comlăușa sunt „ciormani“. Turțenii sunt „cacioara“, cei din Batarci sunt „zgârleți“ (becisnici). Cei din Gherța sunt „lunari“ (au vrut să scoată luna ce se reflecta în apă cu un cârlig).

    Și cei din localitățile plasei Ugocea intra în conflict cu autoritățile lor. Cuțitul este arma lor de apărare și este nelipsit, nu prea îi găsești în sălile de judecată, pentru că își fac singuri dreptate.

    „Sunt iubitori de libertate și le place să-și satisfacă poftele instinctive de multe ori nestingheriți de nimeni. De aceea nu se prea împacă cu restrictiile impuse de legi. Jandarmii și autoritățile care le impun piedeci sunt mereu ironizați, insultați și amenințați în țâpuriturile lor“ (Ibidem, p. 142):

    Cu jandarmii-s prieten bun
    Și cu parii d’ingă drum.
    Bine taie cuțâtu
    Că l-am ascuțit amu
    Pe tocilă la primar
    Să tai capul la jindari“.

    Feciorii care au ceva de împărțit între ei, se înțeapă cu țâpurituri ca acestea:

    „Măi cotânge, nu ma împinge
    Că și-n mine ieste sânge!“

    Mai ales la horă, din cauza fetelor, când mândria lor este atinsă, imediat scot cuțitul și se încaieră la bătaie. Aceste bătăi nu degenerează în crime ca în Țara Oașului, unde sunt multe satele care cunosc aproape în fiecare câte o crimă. Mai demult, însa, și în Ugocea era la fel. Cei din Ugocea au o fire mai potolită, dar scot cuțitul imediat la jandarmi să le arate ca nu se tem de ei. Cuțitul le dă încredere și tărie:

    „Iară-i cuțitu la mine
    Nu mă tem, frate, de nime
    Numa cuțitu l-oi scoate
    Și pământu l-oi întoarce.
    Ieu de-oi scoate cuțâtu
    Oi și întoarce pamântu!“

    În Turț și în Gherțe sunt mai aprinși la mânie. În celelalte comune apropiate, scot cuțitul mai rar. „În ultimii ani nu-și amintește lumea de crime, ci mai mult de bătăi și încăierări, unde se întâmplă să se «zgârie» – cum zic ei – cu cuțitul. Pentru a preintâmpina neplăcerile ce derivă din mânuirea cuțitului, autoritățile au oprit purtarea acestuia. Sunt foarte curajoși și, din acest motiv, sunt și foarte buni soldați. Pe la judecăți nu prea umblă, căci dreptatea și-o fac singuri, prin obișnuitele bătăi“ (Ibidem, p. 143).

    Nicolae Ghișan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img