În cele nouă opere ale lui Mozart se întâlnesc lumi diferite în contraste şi asemănări. Astfel în toate operele adevărul şi virtutea umană şi divină par să fie dominate de minciuna laşităţii şi a viciului, dar şi întărit de sublimul frumuseţii sacrificiului până la moarte în luptă cu grotescul urâtului şi a vulgului, în timp ce binele pare să fie înfrânt de rău, reînviind în cele din urmă din propria cenuşă.
Atât în opera Don Giovanni şi Cosi fan tutte ( dramma giocoso ), cât şi în Nunta lui Figaro ( opera buffa ), şi-n singspielurile Flautul fermecat şi Răpirea din Serai, Mozart scoate în evidenţă conflictul istoric dintre bine şi rău prin intermediului adevărului şi a minciunii.
În Don Giovanni, răul pare să domine de la începutul acţiunii prin moartea Comandorului, asasinat de către afemeiatul şi perversul personaj principal. Nedreptatea nu se opreşte aici, Don Giovanni folosind minciuna şi falsitatea cu scopul de a cuceri cât mai multe femei, fiind în stare şi de crimă în a-şi atinge scopurile. Interesant în portretul psihologic, Don Giovanni are un amestec de curaj şi laşitate, nobleţe şi decădere, dărnicie şi lăcomie.
El este în stare de cele mai nebuneşti gesturi, la un moment dat cu tentă nobilă în a relaţiona cu ceilalţi. Astfel, este în stare să-şi pună castelul la dispoziţie tinerilor logodnici Masetto şi Zerlina cu scopul de a o corupe pe tânăra şi isteaţa dar şi naiva ţărăncuţă la o aventură amoroasă; acceptă rugămintea Donnei Anna şi a lui Don Ottavio de a-i ajuta să-l prindă pe ucigaşul Comandorului, cu gândul de a le încurca planurile şi îi invită generos la petrecerea de la castel pe cei trei străini deghizaţi care-i bat la poartă, încântat de perspectiva pe care i-o va oferi în acea noapte frumoasa Zerlina. Pentru el adevărul şi binele reprezintă produse proprii, obţinute prin titlurile nobiliare pe care le deţine, considerând că este în măsură să le posede şi controla. Nebunia merge până la extrem când cu sânge rece nu-şi recunoaşte minciunile şi viciile în faţa statuii însufleţite a Comandorului care-i prevesteşte tragicul sfârşit.
Acelaşi conflict ideatic, încheiat însă în mod fericit se întâlneşte şi în operele Cosi fan tutte,
Gugliermo şi Ferrando iertându-le infidelitatea logodnicelor lor Dorabella şi Fiordiligi, opera terminându-se cu ideea lansată de Don Alfonso, prietenul celor doi cavaleri că: „aşa fac toate”; Nunta lui Figaro, în care Contele Almaviva cade în capcana propriei dorinţe păcătoase de a trăi cu Suzana servitoarea soţiei sale contesa Rozina,
riscând să cadă într-un conglomerat grotesc de situaţii, în cele din urmă cerându-şi iertare în curtea castelului în faţa tuturor pentru momentul de rătăcire avut şi permiţând nunta servitorului său Figaro cu frumoasa Suzana; şi-n singspielurile Flautul fermecat şi Răpirea din Serai, opere în care binele reprezentat prin: prinţul Tamino, preotul Sarastro, prinţesa Pamina, respectiv Belmonte, Constanţa, Pedrillo şi Blonda,
învinge răul reprezentat prin Regina Nopţii şi Monostatos, respectiv prin Osman; opere în care adevărul reprezentat prin artă învinge răul neştiinţei şi al obscurităţii.
Prin toate operele, Mozart a demascat minciuna şi falsitatea multor indivizi din societatea de atunci, putându-l compara în acest sens cu marele filozof grec Socrate care a combătut în mod vehement minciuna şi falsitatea tagmei sofiştilor care considerau că dreptatea şi adevărul trebuie să stea în mâinile celor bogaţi şi puternici şi că vrednic de cinste este cel ce se foloseşte de puterea sa în detrimentul altora, prin înfiinţarea primei şcoli de filozofie la Atena.
În “Alcibiade 1”, Socrate dialoghează cu tânărul Alcibiade, dornic de afirmare în zona politicului, care mânat de interesele ascensiunii pe ierarhii nu-şi recunoaşte ignoranţa. În lipsa conştiinţei ignoranţei, acesta nu s-a arătat niciodată dornic să-şi acopere necunoaşterea prin cunoaştere.
Acest orgoliu întâlnit în Alcibiade, contrastează în acest punct cu modestia lui Socrate care recunoaşte că: nu ştie nimic, cu excepţia faptului că ştie că nu ştie.
În “Dialogurile” de la maturitate, Platon descrie cum Socrate printr-o maieutică magistrală îl determină pe tânărul Thrasymachos să recunoască realitatea că nedreptatea aduce dezbinare. Deşi pornit să-l anihileze pe Socrate printr-o filozofie eronată asupra nedreptăţii, în sensul că cei care fac nedreptatea sunt fericiţi şi vrednici de cinste, Thrasymachos sfârşeşte în cele din urmă a accepta filosofia socratiană, acceptând ideea că nedreptatea oriunde este înfiripată, cetate, familie sau oaste, mai întâi lipseşte obştea aceea de putinţa de a face ceva laolaltă din pricina vrajbei şi deosebirilor, şi apoi o face să fie duşmană sieşi, oricărui potrivnic cât şi omului drept. (Republica V pag. 115, 352a)
Valeriu IOAN