Motto: “Căci de câte ori veţi mânca această pâine (Trupul Domnului) şi veţi bea acest pahar (Sângele Domnului), moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Corinteni XI; 26).
Care sunt sfintele vase, materia/elementele de bază şi veşmintele (odăjdiile) întrebuinţate la Sfânta Liturghie?
Sfintele vase, fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie, sunt: 1. Discul (pe care se aşază pâinea sau Sfântul Agneţ pentru Sfânta Împărtăşanie sau Cuminecătură, precum şi părticelele din pâine/miridele pentru Maica Domnului, pentru Sfinţi şi sfinţii îngeri, pentru credincioşii vii şi adormiţi întru Domnul, însemnând ieslea în care S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, precum şi locul în care a fost pus după coborârea trupului Său de pe Cruce); 2. Potirul (în care se pune vinul ce se va preface în Sângele Domnului, reprezentând paharul Mântuitorului de la Cina cea de Taină, precum şi mormântul Lui); 3. Steluţa (aşezată peste disc, înseamnă steaua pe care au văzut-o magii la naşterea Domnului); 4. Copia (cu care se taie prescura, reprezentând lancea cu care a fost împuns Domnul în coastă când era răstignit pe Cruce); 5. Linguriţa (cu care se dă credincioşilor Sfânta Împărtăşanie). La acestea se adaugă cele trei acoperăminte, confecţionate din acelaşi material ca şi veşmintele clericilor (ale slujitorilor Bisericii): unul peste Disc, altul peste Potir şi al treilea, mai mare (Sfântul Aer), peste amândouă. Potrivit www.doxologia.ro, acoperământul pentru Sfântul Potir a fost introdus în uzul liturgic probabil de către Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a feri Sfintele Daruri de praf şi insecte, iar celelalte acoperăminte, ceva mai târziu. Acoperămintele mici simbolizează scutecele cu care a fost înfăşat Mântuitorul la naşterea Sa, iar cel mare, acoperământul harului dumnezeiesc, după cum o confirmă rugăciunea de la așezarea Sfântului Aer, care mai poate avea și alte semnificații, ca bolta cerească sau piatra de la uşa mormântului Domnului. Pe fiecare acoperământ se brodează un motiv sfânt sau cel puţin semnul Sfintei Cruci.
Materia şi elementele/lucrurile liturgice de bază, necesare Sfintei Liturghii, sunt: 1. prescurile (pâine dospită, amestecată cu sare şi apă, din grâu curat, făcută după rânduială, purtând pecetea cu iniţialele IC, XC, NI, KA, însemnând “Iisus Hristos învinge”); 2. vinul (curat, neamestecat, din struguri); 3. apă curată; 4. lumânări (din ceară); 5. untdelemn (pentru candele şi pentru ungerea credincioşilor, după sfinţirea acestuia); 6. cădelniţa (cu cărbune şi tămâie); 7. cărţile liturgice (necesare pentru slujbă, cuprinzând rânduiala atât pentru preot, cât şi pentru strană).
Sfintele veşminte, îmbrăcate de către slujitorii Bisericii (episcopi, preoţi şi diaconi) la săvârşirea Sfintei Liturghii, sunt: 1. pentru diacon (stiharul, mânecuţele şi orarul); 2. pentru preot (stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul); 3. pentru arhiereu (stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul, sacosul, omoforul, bederniţa şi mantia, la care se adaugă crucea purtată la gât, engolpionul – iconiță rotundă sau ovală, lucrată dintr-un metal prețios, cu chipul Mântuitorului sau al Sfintei Fecioare, pe care o poartă arhiereii la gât, cârja – baston/toiag care simbolizează puterea şi demnitatea arhierească şi mitra – acoperământ al capului arhiereului, purtat în timpul serviciilor religioase, bogat ornamentat, după modelul coroanei împăraților bizantini, închipuind atât cununa de spini, care a fost pusă pe capul Mântuitorului în timpul Pătimirilor, cât și înălțimea demnității arhierești).
Veşmintele liturgice, afirmă pr. Cezar Pelin, sunt elemente speciale de vestimentaţie pe care le îmbracă slujitorii altarelor, în cadrul cultului divin public. Stiharul este un veşmânt lung, cu mâneci largi, care acoperă întregul corp. La diaconi, stiharul (cămaşa) simbolizează strălucirea şi curăţenia spirituală a îngerilor. La preoţi, are un alt simbolism: strălucirea lui Dumnezeu şi viaţa vrednică de admiraţie pe care trebuie să o posede cel ce îl poartă, iar la arhierei, semnifică luminarea şi curăţia lui Hristos şi a îngerilor Săi. Orarul are forma unei fâşii înguste de stofă, veşmânt specific treptei diaconeşti. El simbolizează firea cea nevăzută a îngerilor. Mânecuţele, la început, au fost purtate doar de către arhiereu, folosirea lor de către preot şi diacon generalizându-se mai târziu, în secolele XV-XVII. Ele semnifică puterea lui Dumnezeu, Care dă putere slujitorilor Săi. Epitrahilul nu este altceva decât un orar diaconesc, trecut peste gât, cu capetele în jos şi ambele laturi apropiate. Este veşmântul cel mai des folosit de către preot, veşmânt fără de care nu poate săvârşi nicio slujbă. El simbolizează puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului şi prin care slujeşte cele sfinte, dar şi jugul cel bun al slujirii lui Hristos. Brâul ne aduce aminte de ştergarul cu care Hristos S-a încins în seara Cinei celei de Taină, atunci când a spălat picioarele ucenicilor. Felonul reprezintă haina roşie, cu care a fost acoperit Mântuitorul Hristos, în semn de batjocură, în timpul Pătimirilor, şi pentru care ostaşii romani au aruncat sorţi. El mai închipuie şi puterea lui Dumnezeu, cea care acoperă şi protejează întreaga făptură. Omoforul mare, care se poartă de către arhiereu pe gât, se îmbracă numai la începutul Sfintei Liturghii, până la Apostol, când este înlocuit, pentru restul slujbei, cu omoforul mic, simbolizând “oaia cea rătăcită”, pe care Mântuitorul a căutat-o şi a luat-o pe umerii Săi (firea umană pe care Hristos a luat-o asupra Sa şi a îndumnezeit-o). Sacosul este un veşmânt care seamănă cu stiharul, dar este mai scurt şi are mânecile mai scurte. Are aceeaşi semnificaţie ca şi felonul: căinţa şi smerenia. Mantia este un veşmânt lung şi larg, ca o pelerină, cu pliuri pe margini, care se încheie la gât şi jos, în faţă. Arhiereul îmbracă mantia numai la slujbele în care nu îmbracă stiharul şi sacosul (Vecernie, Litie, sfinţirea apei). Mantia reprezintă “darul lui Dumnezeu cel purtător de grijă şi acoperitor, iar pliurile de pe margini, învăţăturile felurite, care izvorăsc necontenit, din cele două Legi, veche şi nouă”. Bedernița este un veșmânt liturgic de formă pătrată sau în formă de romb (având zugrăvite icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfinţilor sau imagini ale unor praznice şi sărbători, precum şi unele simboluri creştine), care se poartă pe partea dreaptă a corpului, legat cu un cordon petrecut peste umărul stâng. Este purtată, în tradiția Bisericii Ortodoxe, de către episcopi, precum și de către preoții care au primit binecuvântarea arhierească de a o purta. În ansamblul veşmintelor arhierești, bedernița simbolizează “sabia duhului” prin care sunt opriţi şi învinşi “vrăjmașii văzuți și nevăzuți ai credinței”, amintind, totodată, și de biruința Domnului Iisus Hristos asupra morții, dar şi de șervetul cu care Pilat din Pont s-a șters pe mâini, după ce s-a spălat simbolic, rostind cuvintele: “Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia” (Matei XXVII; 24). Folosirea veşmintelor în cultul ortodox dă fast slujbelor şi creează o atmosferă duhovnicească, propice dialogului cu Dumnezeu. Credincioşii le sărută şi le cinstesc cu mare evlavie, având conştiinţa că ele participă la cele mai înalte momente de sfinţenie şi că sunt purtătoare şi împărtăşitoare de har, conform www.doxologia.ro.
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti. 2.“Catehism ortodox”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 84-85. 3. Nicoleta Olaru, “Care sunt şi ce semnificaţie au veşmintele slujitorilor sfintelor altare?, interviu cu Pr. Asist. Univ. Drd. Cezar Pelin, www.doxologia.ro.
