Majoritatea am auzit vorbindu-se în mitologia greacă despre cutia Pandorei. Aceasta reprezintă cutia oferită de către Zeus ca dar de nuntă Pandorei, care cuprindea în sine toate relele omenești, alături de antitodul lor: speranța. Din curiozitate, Pandora a deschis cadoul, moment în care aceste rele s-au răspândit în lume, în cutie rămânând doar speranța.
Ne întrebăm, de ce este atât de importantă această virtute a sufletului omenesc?
Sfântul Ioan Gură de Aur definește speranța sau nădejdea ca fiind o ancoră care ne ține legați de Dumnezeu, o temelie a vieții noastre, o călăuză care ne indică drumul spre cer, ajutându-ne să depășim vicisitudinile vieții. Diavolul urmărește să ne răpească încrederea în Dumnezeu și, când vede că păcatele săvârșite ne mustră cu asprime conștiința, ne trimite în suflet ispita deznădejdii spre a ne grăbi prăbușirea. Toți păcătuim, dar, în egală măsură, toți ne putem și îndrepta. Însă, deznădejdea înseamnă o punere a vieții noastre în acord cu voia satanei. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu nu este departe, ci Se situează în maximă apropiere de noi, așteptând întoarcerea noastră sinceră la El. Deși L-am părăsit, totuși El ne așteaptă cu iubire și iertare.
Prin speranță ne manifestăm convingerea că ceea ce ne dorim se poate realiza, ca o consecință a efortului personal și a încrederii depline în ajutorul lui Dumnezeu și al aproapelui. Pe tot parcursul pelerinajului său pământesc, omul trăiește cu speranța vie că își va îndeplini idealurile care țin de partea materială și că se va învrednici și de fericirea veșnică pe care Dumnezeu o promite celor care vor fi statornici în nădejdea lor. De aceea, omul este o ființă mereu dornică de a se autodepăși, de a ieși din limitele fixate condiției sale, de a se exprima în deplinătatea puterilor pe care le-a primit de la Creator spre a le valorifica în cel mai bun mod posibil. Cu toate acestea, omul nu trebuie înțeles ca o persoană autosuficientă: el are nevoie de Dumnezeu și de semeni. Este o naivitate să crezi că tot ceea ce ai dobândit se datorează puterilor proprii. Este adevărat că e nevoie de multă muncă, dar pe lângă aceasta e indispensabil ajutorul unei forțe superioare care îți creează mijloacele propice realizărilor tale.
Pentru a se defini ca persoană, omul trebuie să știe că scopul vieții sale nu este legat numai de pământ, ci că existența sa se va continua în veșnicie. Dacă această eternitate se va caracteriza prin bucurie sau prin tristețe, atârnă de felul în care fiecare om înțelege să-și trăiască efemeritatea. Trebuie să stabilim distincția trasată de speranță între doi termeni aparent sinonimi: individ și persoană. Individul este omul care are în vedere numai partea simțuală a vieții, care pierde din vedere însemnătatea nădejdii în Dumnezeu, lăsându-se ușor înrobit păcatelor prin voia sa liberă. Persoana este omul în integritatea sa psiho-fizică (trup și suflet), care știe că face parte din lume, dar că nu îi aparține acesteia în totalitate, tinzând spre viața viitoare. Este omul creat după chipul lui Dumnezeu, înzestrat cu rațiune, voință și sentiment, care își dorește cu ardoare ca prin faptele sale bune să ajungă după asemănare cu Părintele Ceresc, dobândind mântuirea. Este omul care sesizează importanța pe care o are speranța în calea sa spre Cer.
A-ți pierde speranța în Dumnezeu presupune a nega faptul că El este iubire, iertare, bunătate, putere. Însuși Dumnezeu este nădejdea noastră. A-ți pierde speranța înseamnă a-L pierde pe Dumnezeu (Care este Totul), intrând în sfera de influență a diavolului. Cel mai mare pǎcat este deznǎdejdea… Atât în suferințe, cât și în păcate, creștinul credincios este ferm în nădejde, având certitudinea că Domnul este mereu alături de el, ușurându-i durerea trupului și iertându-i greșelile care îi apasă sufletul.
Prin speranță, toți avem posibilitatea de a reuși să găsim puterea necesară de a ne ridica după fiecare insucces, de a renaște întotdeauna din propriul eșec și de a învăța din greșeli. De fapt, cea mai gravă greșeală o constituie renunțarea, abandonarea luptei. Numai speranța ne va oferi tăria de a învinge toate relele ieșite din cutia Pandorei și, în primul rând, de a ne învinge pe noi înșine în lupta noastră continuă pentru mai bine. Cu speranţa vie, cu nǎdejdea în Dumnezeu am traversat criza provocatǎ de Covid-19 şi tot aşa vom ajunge şi dincolo de rǎzboiul izbucnit la graniţa ţǎrii noastre.
De ce avem nevoie de speranță? Pentru că avem nevoie de Dumnezeu!

Preot dr. Cristian Boloş

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here