Prietenia

O parabolă rabinică spune: “După ce putem identifica exact momentul în care noaptea pleacă, iar ziua soseşte? Când răsare soarele? Nu. Ci atunci când, privind chipul oricărui om, tu îl vezi pe cel al fratelui tãu! Dacă nu reuşeşti să faci aceasta, indiferent ce oră e şi câtă lumină, este o noapte profundă…”
Iubirea noastră faţă de Dumnezeu Cel nevăzut o putem dovedi, în mod nemincinos, numai prin iubirea faţă de aproapele cel văzut. Nu e destul să avem doar sentimente de iubire sau milă în inimă, ci suntem datori să le îmbrăcăm şi în faptă, “să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan III; 18).
Sfânta Evanghelie după Marcu, prin cap. II, v. 1-12 (din duminica a doua din Postul Mare), ne poartă cu sufletul şi cu mintea în localitatea Capernaum. Vedem cu ochii minţii patru bărbaţi care purtau pe braţele lor un bolnav. Un slăbănog. Este prietenul lor. Sau poate este un om oarecare, un om aflat în suferinţă, care avea nevoie de cineva să-l arunce în “scăldătoarea vindecărilor”. Orice om, chiar şi cel mai sărman şi mai oropsit este aproapele nostru şi poartă în el o “scânteie dumnezeiască”. Trebuie să fii cu adevărat rupt de Dumnezeu pentru a nu fi sensibil la durerea semenului tău. Câtă durere trebuie să fi îndurat acel slăbănog din pricina neputinţei lui! Şi aceasta cu atât mai mult cu cât trăia într-o epocă în care suferinţa trupească era privită ca o consecinţă firească a stării de păcătoşenie. Ne aducem aminte de episodul vindecării orbului din naştere, când Apostolii, mişcaţi de suferinţa lui, Îl întreabă pe Iisus: “Doamne, cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan IX; 1-2). Este adevărat. Păcatul cauzează boala. Pentru că orice păcat înseamnă exces, iar excesul, fie el de mâncare, fie de băutură sau desfrâu duce la slăbiciune trupească şi sufletească şi, în final, la moarte, dacă nu se produce la timp schimbarea în bine. “Dumnezeule, se tânguia bietul om, sunt atât de nenorocit! Nu fac altceva decât să îngreunez viaţa celor din jurul meu. Nu pot să mă ridic. Nu pot să-mi câştig existenţa. Nu pot să mă bucur de viaţă. Dar ştiu cauza neputinţei mele: păcatul. Din cauza păcatelor săvârşite am ajuns să mă chinui. Însă, mai bine îndur aici pe pământ, decât să sufăr veşnic în iad. Vezi, Doamne, smerenia mea şi-mi iartă păcatele. Căci ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu? Miluieşte-mă, Doamne, că nu numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt. Ridică-mă din patul durerii şi din adâncul păcatelor. Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine nădăjduiesc…”
Pe fondul acestui zbucium interior, cei patru bărbaţi ajung cu prietenul lor la casa în care Iisus propovăduia Evanghelia Sa, dar nu pot să intre de mulţime. Emoţiile slăbănogului sunt tot mai puternice: “Doamne, sunt atât de aproape de Tine!” Oamenii nu deznădăjduiesc. Nu se dau bătuţi. Vor cu orice preţ să-şi ajute prietenul. Vor fi cunoscând şi ei celebrul proverb: “Prietenul la nevoie se cunoaşte!” Plini de credinţă, ne dau un model de prietenie adevărată, un exemplu de prietenie izvorâtă dintr-o iubire sinceră: “Ne vom urca pe acoperişul casei şi de acolo îi vom da drumul în camera în care Se află Învăţătorul!” Ar fi putut să se oprească din elanul lor, atunci când mulţimile îi împiedicau să intre. Dar nu. Acest fapt le dă, parcă, un curaj þi mai mare. Þi într-adevãr, Mântuitorul apreciază credinţa şi devotamentul lor, punând capăt suferinţei sufleteşti şi trupeşti a slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Mai întâi îi tămăduieşte sufletul de păcate şi apoi trupul de boală. Smulge răul din rădăcină. Şi Sfânta Evanghelie ne spune că bărbatul îndată se ridică şi îşi ia patul spre uimirea tuturor celor prezenţi, care nu au putut să nu exclame: “Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!”, slăvindu-L pe Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului. Iată cum prietenia statornică şi curată, de care au dat dovadă cei patru bărbaţi, i-a adus slăbănogului vindecarea.
La polul opus, însă, se află cărturarii care au asistat la minune. Aceştia, în loc să se bucure, în loc să fie fericiţi că un semen de-al lor a fost binecuvântat de Dumnezeu, cuprinşi de răutate, încep să murmure şi să cârtească: “Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” Ochii lor erau atât de acoperiţi de ură, încât nu puteau accepta realitatea evidentã: cã Iisus este Dumnezeu adevărat, Cel Ce are putere să ierte păcatele şi să tămăduiască trupul. Câţi dintre noi nu ne asemănăm cu aceşti cărturari orbi sufleteşte? Câţi dintre noi nu ne trădăm aproapele, prietenul şi-l vorbim de rău, tocmai când are mai mare trebuinţă de ajutorul nostru? Însă, Iisus, Cel Care pătrunde în cele mai ascunse ale fiinţei noastre, în adâncul inimii şi al sufletului, ne întreabă: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Acest avertisment ne trezeşte la realitate, ne loveşte ca un bici şi conştiinţa, “ochiul lui Dumnezeu din sufletul nostru”(Sfântul Cadoc), ne mustră cu asprime. Abia atunci, revenind în noi înşine, ne întrebăm: “Doamne, cum am putut să gândesc răul despre aproapele meu, despre prietenul meu? Te rog, iartă-mă!” Şi El ne iartă în măsura în care părerea de rău se transpune în faptă.
Prietenii pot fi credincioşi sau necredicioşi, dar cel mai bun şi mai apropiat prieten al nostru, scria PS Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, este Iisus Hristos. El este prietenul nostru de încredere, Care nu va părăsi niciodată sufletul sincer. El este singurul Care ne poate înţelege cu adevărat, singurul Care poate să sufere şi să plângă împreună cu noi, când osteniţi şi îndureraţi, cu ochii plini de lacrimi ne sprijinim capul pe pieptul Lui însângerat. Şi tot El este Acela Care Se bucură sincer cu noi, când încă de pe acum gustăm puţin din fericirea veşniciei ce va veni. El este prietenul copilăriei noastre, al tinereţii noastre şi al bătrâneţii noastre, Cel Care ne umple faţa de lumină şi inima de pace. Să-I mărturisim Lui, necazul nostru şi suferinţa noastră şi vom cunoaşte o mângâiere de care n-am mai avut parte până acum. Iisus ne aşteaptă. A-L urma pe Hristos şi a rămâne în prietenia Lui “înseamnă a fi şi a trăi în Biserică”, pentru că “Biserica este viaţa lui Hristos, dăruită oamenilor” (Alexandre Schmemann). Iisus ne spune: “Voi sunteţi prietenii Mei!” Ce bucurie fără de margini! Vorbind despre prietenie, Alexander Maclaren se exprima în felul următor: “Dacă suntem prieteni cu Dumnezeu, ar trebui să nu avem secrete faţă de El. Sunt foarte puţini aceia în faţa cărora ne putem aventura să ne dezvăluim adâncurile inimii. Sunt lucruri acolo, în adâncul tainiţelor inimii, pe care n-am dori să le arătăm nici unui prieten… Dar ar trebui să-L lăsăm pe Dumnezeu în toată casa. Dacă este adevăr şi dragoste, n-ar trebui să ne temem să scoatem la vedere toată murdăria şi josnicia noastră, gândurile nevrednice şi faptele rele săvârşite împotriva Sa şi a semenilor noştri. Spune-I Domnului totul, prin Spovedanie, dacă vrei să fii un prieten al Lui!”
Putem fi prietenii lui Iisus iubindu-i pe semenii noştri. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni VI; 2). Însă, de multe ori suntem indiferenţi faţă de cei care suferă diverse tragedii în viaţă. Cu toate acestea, Domnul ne poate elibera de groaznicul păcat al indiferenţei, umplându-ne de dragostea Lui, care ne face sensibili la nevoile celor care suferă. Adevăratul creştin, care trăieşte în Legea Iubirii, “va socoti după Dumnezeu, pe toţi oamenii ca pe Dumnezeu”, spunea Evagrie Ponticul. Cei care suferă, care trec prin necaz şi care sunt deosebit de dezamăgiţi, sunt încurajaţi când simt că există cineva căruia să îi pese foarte mult de ei. Adevăraţii urmaşi ai lui Iisus sunt oamenii cărora le pasă de semenii lor, precum i-am văzut pe cei patru bărbaţi din Evanghelie. Iubirea creştină înseamnă ieşire din sinea egoistă şi dăruirea iubitoare celuilalt, precum Hristos S-a dat pe Sine pentru noi. Hegel afirma: “Preceptul evanghelic: <<iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi>> nu vrea să zică <<iubeşte-ţi aproapele cu tot atâta tărie ca pe tine însuţi>>, deoarece a te iubi pe tine este o expresie lipsită de înţeles, ci înseamnă: <<iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi>>”, zice PS Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul. Dragostea nu îngăduie a face rău aproapelui nostru. Ţinând seama de această însuşire a ei, Fericitul Augustin spune: “Iubeşte, şi fă ce vrei!”
Uneori o vorbă bună este de ajuns. Ce bucurie e mai mare decât să aduci zâmbetul pe o faţă întristată? Cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen de-al nostru, cum se exprima Părintele Nicolae Steinhardt. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, asemenea tâlharului celui bun, care la cuvintele de mângâiere adresate Mântuitorului pe cruce, a primit cea mai mare răsplată: Raiul. “Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Ne trebuie, oare, o răsplată mai mare? Suntem mari şi puternici prin ceea ce putem dărui altora, nu prin ceea ce putem lua de la ei (Ernest Bernea). Premiul câştigat prin facerea de bine este bucuria inimii, satisfacţia lăuntrică, mulţumirea aceea adâncă de a fi alinat durerea unui suflet de om. Această mângâiere este o roadă a Duhului Sfânt, o lumină aprinsă în suflet de Însuşi Dumnezeu. Aşa o vede şi Proorocul Isaia când zice: “Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l! Atunci lumina ta va răsări în întuneric ca zorile. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă!” (Isaia 58; 7-9). Este vorba de bucuria binelui făcut din dragoste, prin care inima omului devine un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată.

Preot dr. Cristian Boloş