Dintre toate minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea mai mare şi mai uimitoare este propria Sa înviere din morţi. Această minune reprezintă incontestabila dovadă a dumnezeirii Sale şi a divinităţii creştinismului. Învierea Domnului este piatra de temelie şi garanţia învierii morţilor, importanţa ei colosală pentru credinţa creştină fiind subliniată magistral de către Sfântul Apostol Pavel: “Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni XV; 14-22).
După căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, omenirea a intrat – am putea spune – într-un “război” cu Dumnezeu, întrucât s-a pierdut starea de pace existentă în perioada anterioară săvârşirii păcatului. Dispărând pacea, automat îşi face apariţia războiul. Pare oarecum forţată această exprimare, dar cum am putea numi altfel păcatul decât ca pe un război al creaturii cu Creatorul? Omul a fost făcut bun din fire, dar prin libertatea cu care a fost înzestrat, el a ales răul în locul binelui, pământul în detrimentul cerului, păcatul în defavoarea virtuţii. A încălcat porunca lui Dumnezeu, a ascultat îndemnul diavolului şi, în final, şi-a pierdut starea privilegiată în care se găsea în Grădina Edenului. Creatura se răzvrăteşte împotriva Ziditorului. Cel care păcătuieşte, în special intenţionat, cu bună ştiinţă, se dovedeşte a fi un duşman al Domnului, pentru că păcatul poate fi definit ca o călcare a voii şi poruncilor dumnezeieşti şi astfel din prieten al lui Dumnezeu, omul devine vrăjmaş al Acestuia. Pedeapsa păcatului a fost moartea. Creat nemuritor, omul a devenit prin păcat muritor, supus stricăciunii morţii. În această stare s-a găsit el până la întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să ne izbăvească din robia păcatului şi de această stricăciune a morţii în care eram ţinuţi prin propria noastră alegere.
Prin Jertfă şi Înviere, Hristos ne-a izbăvit de moarte, de robia păcatului şi de osânda iadului, redeschizând uşile Raiului şi împăcând cerul cu pământul. Iisus i-a redat omului posibilitatea de a se mântui prin propriile sale fapte bune în colaborare cu ajutorul divin şi de a accede în Împărăţia lui Dumnezeu. El a readus pacea pierdută prin păcat. Mântuitorul este prin excelenţă Împăratul Păcii, deoarece S-a întrupat pentru a întemeia pe pământ o Împărăţie a păcii, dăruindu-ne acea linişte interioară de care avem nevoie. Dumnezeu vine doar în sufletele în care domneşte pacea. Ca atare, se cuvine să trăim în pace cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu cei din jurul nostru. De fapt, nu poţi avea o stare interioară caracterizată prin linişte, dacă relaţiile tale cu semenii sunt dominate de tensiune şi ură. Putem deveni fii ai păcii lui Dumnezeu şi părtaşi la binecuvântarea Sa dacă vom lupta şi vom “nimici gândul trupului, care-i vrăjmaş al lui Dumnezeu”, ajungând “într-o stare de linişte sufletească şi de netulburare”, zice Sfântul Vasile cel Mare.
În acest context, înţelegem mai bine care e pacea adusă de Fiul lui Dumnezeu în lume: El a venit să împace pe om cu Dumnezeu, înlăturând păcatul. Iisus a luat asupra Sa durerile şi suferinţele noastre; a fost străpuns şi zdrobit pentru păcatele şi fărădelegile noastre; “a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53; 4-5). Numai cel care crede cu adevărat în Dumnezeu, în Jertfa şi Învierea Lui, poate simţi acea bucurie sfântă şi eternă pe care ne-o transmite Domnul prin pacea Sa. Mai întâi trebuie să ne încărcăm pe noi înşine cu această virtute, s-o simţim cum ne pătrunde în toate fibrele fiinţei noastre, cum luptă să alunge păcatul care încearcă să ne acapareze, propunându-ne o stare de fericire aparentă şi târându-ne în final de la extaz la agonie. Păcatul, dulce în exterior, ne înstrăinează treptat de Dumnezeu şi îşi termină misiunea introducându-ne în iad. Însă, cel călăuzit în permanenţă de pace, reuşeşte să se opună păcatului, iar după ce se bucură real de roadele acestei victorii, aşteaptă cu nerăbdare să împărtăşească şi semenilor experienţa minunată pe care a trăit-o.
Pacea este darul lui Dumnezeu, dar reprezintă şi o îndatorire a noastră. Noi suntem datori să răspândim pacea în lume, mergând pe urmele Domnului, fiind gata să ne sacrificăm pentru atingerea acestui obiectiv. Prin urmare, să fim mereu pregătiţi să iertăm, să ajutăm, să iubim, eliberându-ne de ură, invidie, răutate şi egoism, porniri păcătoase care ne înstrăinează de Dumnezeu şi ne îndepărtează de semenii noştri. Este ştiut faptul că doar când dăm putem primi, doar când iertăm suntem iertaţi, doar când iubim suntem iubiţi, potrivit Sfântului Francisc din Assisi. Să facem noi primul pas spre instaurarea unui climat de pace, iubire şi armonie în societate şi roadele nu vor întârzia să apară. Chiar dacă nu vom reuşi la prima încercare, să nu abandonăm eforturile noastre, deoarece nimic nu este posibil fără muncă susţinută şi jertfire de sine. La întrebarea: cum vom cultiva pacea în viaţa noastră duhovnicească, Toma de Kempis răspunde în felul următor: “Fiul meu, acum te voi învăţa calea păcii. Nevoieşte-te, fiule, să faci mai degrabă voia altuia, decât voia ta. Alege totdeauna ce este mai puţin, decât ceea ce este mai mult. Caută mereu locul cel mai de jos şi fii supus tuturor. Să doreşti totdeauna şi să te rogi ca să se împlinească întru tine în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Iată, un asemenea om intră în împărăţia păcii şi a liniştii”. De asemenea, la aceeaşi întrebare, Pr. prof. dr. Sorin Cosma răspunde astfel: luptând cu pornirile păcătoase din noi înşine (cu ura, mânia, invidia, făţărnicia, teama); prin cultivarea celorlalte virtuţi, care culminează în iubire; în fine, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în vederea primirii harului divin. Îndeosebi, Taina Împărtăşaniei este cheia împăcării omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi: “Urmăriţi pacea nu numai cu oamenii, ci şi cu Dumnezeu”, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, deoarece “Taina aceasta, a Sfintei Împărtăşanii, ne porunceşte să fim întotdeauna curaţi de cea mai mică duşmănie. Că taină a păcii este aceasta. Dacă Dumnezeu nu S-a cruţat pe El Însuşi pentru noi”, nu se impune, oare, să ne păstrăm pacea şi curăţia sufletului “pentru care Hristos nu S-a cruţat pe Sine?” Nu ne putem împărtăşi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului dacă nu ne eliberăm în prealabil de orice sentiment de ură faţă de aproapele nostru.
Aşadar, prin Jertfă şi Înviere, Domnul Hristos ne-a dăruit pacea, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Încă în timpul activităţii Sale mesianice El ni s-a adresat astfel: “Pace vă las vouă” (Ioan XIV; 27) şi ne-a asigurat ferm că fericiţi sunt făcătorii de pace, întrucât răsplata lor va fi dobândirea calităţii de fii ai Celui Preaînalt (Matei V; 9). Dacă dorim să trăim realmente bucuria eternă a Învierii, dacă vrem să ne împărtăşim cu pacea Învierii, trebuie să-I permitem lui Iisus să pătrundă efectiv în viaţa noastră. Devenind fii ai păcii, vom ajunge cu siguranţă şi fii ai Învierii, simţind roadele aduse în lume de către Mântuitorul: “Ziua Învierii! Să ne luminăm cu Prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere, şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
