În Ierusalim este sărbătoare. Domnul Iisus Hristos Se îndreaptă spre sfânta cetate. Îl vedem pătrunzând în oraş prin Poarta Oilor, în vecinătatea căreia era amplasată o “scăldătoare” renumită. Scăldătoarea respectivă, despre care face menţiune Sfântul Ioan în capitolul V al Evangheliei sale (din duminica a IV-a după Paşti), avea cinci pridvoare. Numele evreiesc al scăldătorii era Vitezda sau Betezda, termen care în limba română se traduce prin “Casa Milostivirii”. Şi într-adevăr, în acel spaţiu s-a revărsat mila lui Dumnezeu.
Priveliştea care se oferă privirii Mântuitorului nu este una tocmai plăcută. Dimpotrivă. Totul în jur emana durere, suferinţă, boală, compasiune. Nimeni nu ar fi putut trece indiferent pe acolo, unde puteai vedea: “orbi”, care nu aveau nici o călăuză în întunericul de nepătruns al existenţei lor chinuite; “şchiopi”, care abia se puteau deplasa dintr-un loc în altul; “uscaţi”, ale căror trupuri slăbite păreau lipsite de viaţă. Toţi, într-un suflet, aşteptau “mişcarea apei”. La ce se referă această “mişcare a apei”? Sfânta Evanghelie ne oferă imediat explicaţia necesară: “un înger al Domnului se cobora la vreme (din când în când) în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut”. Mila dumnezeiască se pogora în acel loc, aducând darul alinării sufletului şi al vindecării trupului.
Printre gemetele celor bolnavi, se înfiripă un scurt dialog. Mântuitorul îl interpelează pe un suferind: “Voieşti să te faci sănătos ?” Ca Dumnezeu adevărat, El cunoştea necazul acelui om; ştia că era bolnav de o lungă perioadă de timp, dar că totuşi nu şi-a pierdut speranţa că odată se va însănătoşi. Acesta era şi motivul pentru care se afla la vestita scăldătoare Vitezda. Dacă nu avea certitudinea că se poate vindeca, prezenţa lui acolo era un non-sens. “Doamne, răspunse el, cum să nu voiesc să mă tămăduiesc? Iată, acum sunt treizeci şi opt de ani de când o boală grea mi-a cuprins trupul, condamnându-mă la singurătate. Am devenit o povară pentru familia mea. Nu pot munci. Nu-mi pot câştiga existenţa. Sunt precum o corabie scăpată dintr-un naufragiu. Plutesc în derivă pe marea învolburată a acestei vieţi, aşteptând să ancorez pe tărâmul minunat al vindecării. Cu anevoie mă mişc. De aceea, nu pot ajunge niciodată primul în scăldătoare după ce îngerul Domnului se coboară din cer şi tulbură apa. Doamne, nu am om care să mă călăuzeasă spre vindecare!” Strigătul de durere al slăbănogului: “Doamne, nu am om!”, răzbate cu putere până la noi. Strigătul lui poate fi şi al nostru. Este strigătul omului rămas singur în timp de boală. Unde sunt în acele clipe rudeniile şi prietenii? Parcă toţi au uitat de mine, cel suferind, parcă toţi au uitat că, oarecând, şi eu am fost sănătos, ajutându-i când se găseau în situaţii grele. În asemenea momente, apare Omul de Care avem întotdeauna nevoie cu toţii, apare Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi El, în iubirea, bunătatea şi iertarea Sa nemărginite, ne întinde mâna ridicându-ne din noroiul păcatelor şi din boala trupului. Văzând dorinţa fierbinte a slăbănogului de-a se izbăvi de boală, dar cunoscându-i şi imposibilitatea de a ajunge vreodată cel dintâi în apă, Iisus hotărăşte să pună capăt suferinţei sale sufleteşti şi trupeşti, adresându-i-se prin cuvintele: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Mila Domnului coboară şi minunea se înfăptuieşte: “şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi şi-a luat patul şi umbla”.
Adeseori boala îl face pe om mai potrivit pentru marile planuri ale lui Dumnezeu. Voia Domnului a fost ca minunea să se petreacă într-o sâmbătă, ziua săptămânală de odihnă a iudeilor, fapt ce atrage furia acestora. Sâmbăta era interzisă orice activitate. Bucuria celui vindecat este curmată brusc de apostrofarea iudeilor: “Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?” În primă instanţă, bărbatul nu are nici un răspuns. De altfel, nici nu-l cunoştea pe Vindecător. Fusese atât de absorbit de mirajul vindecării miraculoase, încât a şi uitat să-L întrebe Cine este şi de ce îl ajută. Puţin mai târziu, Doctorul şi cel tămăduit se reîntâlnesc în templu, prilej cu care Domnul îi spune: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Din cuvintele Mântuitorului detectăm cauza bolii acelui om: păcatul. Comiterea constantă a păcatului atrage o atenţionare din partea divinităţii, vizând îndreptarea omului. Îndată omul pleacă şi vesteşte tuturor cât bine i-a făcut lui Iisus. El, nevinovat, nu bănuia că stârnea şi mai mult mânia iudeilor. Aceştia, îngustaţi în vederi, nu puteau accepta o persoană Care se autoproclama Dumnezeu, Care făcea minuni mai presus de puterea de înţelegere a minţii omeneşti, Care le nesocotea tradiţiile (în viziunea lor). Ei uitaseră că Mesia nu vine ca să distrugă şi să dizolve Legea lui Moise, ci ca să o împlinească, să o desăvârşească. În dorinţa lor de a avea un Mesia mândru şi războinic, nu-L recunosc pe umilul Fiu al Mariei din Nazaret ca Fiu al lui Dumnezeu, cu toate că El le demonstra acest adevăr prin cuvinte, fapte şi atitudini. De aici şi comportamentul lor ostil faţă de Iisus. Intervenise invidia şi ura. Nu aveau nevoie de un concurent, Care să le răstoarne ideile. Aşa că Îi doreau moartea. În final, chiar Îl vor ucide prin răstignire.
Asistând la vindecarea minunată a slăbănogului de la Vitezda, ne punem o întrebare firească: este posibil ca păcatul să fie o cauză a bolii? Răspunsul este unul afirmativ. “Paraclisul Maicii Domnului” o spune atât de elocvent: “Din pricina păcatelor mele, mi se îmbolnăvesc trupul şi sufletul…” Sănătatea este cea mai preţioasă comoară a vieţii umane. O apreciem atunci când o avem, dar mai ales după ce am pierdut-o. Pe bună dreptate, se găsesc consemnate în cartea Sfintei Scripturi, “Înţelepciunea lui Isus Sirah”, următoarele: “Mai bun este săracul sănătos şi tare cu puterea, decât bogatul care are trupul său rănit. Sănătatea este mai bună decât tot aurul şi trupul sănătos şi cu putere, decât avuţia nenumărată. Nu este mai bună avuţia decât sănătatea trupului şi nu este bucurie mai mare decât bucuria inimii. Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” (cap. XXX; 14-17). Trupul cel mai sănătos şi viguros se poate ruina în momentul în care se lasă înrobit de patimi şi păcate, ca de pildă: îmbuibarea, lăcomia, beţia, desfrânarea. De aici apelativele adresate unor persoane: lacom, beţiv, desfrânat. Între păcat, care “rupe comuniunea omului cu Dumnezeu”, după expresia Sfântului Grigorie Dialogul, fiind călcarea voii şi a poruncilor dumnezeieşti, şi boală se stabileşte o relaţie ca între cauză şi efect. Păcatul este cauza, iar boala efectul. Însă, păcatul nu aparţine firii noastre, ci este virusul pe care îl putem înlătura, împiedicând instalarea bolii în organism. Nu păcatul, ci virtutea aparţine firii omeneşti. Aşa cum dispare întunericul la ivirea luminii, tot astfel dispare păcatul la apariţia virtuţii. Aceasta înseamnă, scria Pr. prof. dr. Sorin Cosma, că dacă vom cultiva în suflet blândeţea, putem alunga din fire mânia; prin cumpătare şi înfrânare alungăm desfrâul şi beţia; prin smerenie îndepărtăm mândria, slava deşartă şi iubirea de sine; cultivând milostenia, vom alunga din suflet avariţia şi lăcomia; dacă vom fi curaţi cu inima, va dispărea orice urmă de invidie şi răutate, fiind astfel deopotrivă plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor. Este ca şi cum ai părăsi un drum greşit şi ai apuca pe o cale netedă şi dreaptă, care duce spre împlinirea scopului propus: mântuirea sufletului. Pentru atingerea acestui ţel suprem, este imperios necesar să privim păcatul ca pe un rău al fiinţei noastre de care putem şi trebuie să ne debarasăm, spre a asigura vieţii buna ei desfăşurare şi sănătate, câştigându-ne concomitent şi fericirea în eternitate. Deci, noi înşine avem datoria să părăsim păcatul şi să ne apropiem de Dumnezeu, prin virtute. Vina păcatului este a noastră. În zadar îl învinuim pe diavol, ca şi cum el ar fi un fel de responsabil universal pentru păcatele tuturor. Dumnezeu ne-a creat buni. Noi am ales răul. Păcatul ne copleşeşte doar dacă permitem să se întâmple acest lucru. Şi cel mai grav e faptul să nu conştientizăm că am păcătuit şi să nu ne preocupe îndreptarea. E ca şi cum ai suferi de o boală incurabilă, iar tu să susţii că eşti deplin sănătos.
Aşadar, păcatul este o cauză a bolii. Ca atare, să ne ferim de el, iar dacă am păcătuit să ne îndreptăm acum pentru că timpul trece. Păcatul produce durere şi în sfârşit moarte. Din nefericire, doar când ajungem la necaz, ne îndreptăm paşii spre Vitezda şi aşteptăm să ne vină rândul la mila lui Dumnezeu. Oare de ce numai atunci ne aducem aminte de Dumnezeu, pe Care L-am părăsit prin păcat? A păcătui este omeneşte; stăruinţa în păcat constituie dorinţa şi victoria diavolului asupra noastră. Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: “Păcatul făcut din neştiinţă se iartă, dar este osândit cel care stăruie în răutate”. Toţi suntem păcătoşi, toţi greşim într-un fel sau altul, dar dacă ne conştientizăm greşelile şi ne întoarcem la Dumnezeu cu inimă înfrântă şi smerită, căindu-ne cu sinceritate, “El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan I; 9). E foarte uşor să facem un păcat, dar e nespus de greu să ne eliberăm de jugul lui. Cu toate acestea, chiar dacă am căzut în păcat, să nu deznădăjduim, fiindcă ne putem vindeca prin pocăinţă. “Am păcătuit? se întreba Sfântul Efrem Sirul. Să ne pocăim. De mii de ori am păcătuit? De mii de ori să ne pocăim. Pentru tot lucrul bun Se bucură Dumnezeu; în chip deosebit, însă, se bucură pentru sufletul care se pocăieşte şi pe care, întorcându-se, îl primeşte cu înseşi mâinile Sale”. Ce asigurare minunată! Îl primeşte cu înseşi mâinile Sale! Mântuitorul nostru Iisus Hristos “nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei IX; 13). Mare este puterea diavolului asupra noastră prin intermediul păcatului care ne copleşeşte, dar mai mare este puterea lui Dumnezeu prin harul Său care se pogoară peste noi, numai să vrem. Atât aşteaptă Dumnezeu: să facem primul pas, să vadă dorinţa noastră sinceră de îndreptare. El este Omul Care va sări şi în ajutorul nostru, cu o singură condiţie: să-L chemăm. Împreună cu Hristos totul este cu putinţă. Fără El ne străduim în zadar. “În lume necazuri veţi avea, zice Iisus, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan XVI; 33).
Preot dr. Cristian Boloş
