În timpul bolii, omul îşi caută alinarea sufletului şi vindecarea trupului în biserică. El vine la biserică, în lăcaşul de rugăciune, cu o credinţă puternică, cu încrederea că Dumnezeu îl poate vindeca. Preoţii se roagă Domnului pentru cel suferind, săvârşind Taina Sfântului Maslu, implorându-L pe Doctorul sufletelor şi al trupurilor să-Şi reverse milostivirea asupra lui, tămăduindu-l. În prealabil, credinciosul bolnav îşi mărturiseşte păcatele cu sinceritate şi căinţă prin Taina Spovedaniei, primind dezlegare de la preotul duhovnic şi iertare din partea lui Dumnezeu. Apoi, se împărtăşeşte cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului, prin Taina Împărtăşaniei, unindu-se cu însuşi izvorul harului, cu Hristos. Avându-L pe Hristos în fiinţa sa, el ia parte activă la Sfânta Taină a Maslului, în cadrul căreia, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungere cu untdelemn sfinţit, i se împărtăşeşte harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.
Biserica este, deseori, comparată cu un spital. În biserică, omul trăieşte mai intens dialogul său cu Dumnezeu. Îşi pleacă genunchii în faţa icoanelor, vorbeşte fără sfială cu Domnul, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii, cerând ajutor şi putere pentru a face faţă încercării venită asupra lui, cerând însănătoşire. În biserică, omul se descătuşează, suspină, plânge, ştiind că Dumnezeu este lângă sine, ascultându-l în tăcere. Lacrimile îl ajută să simtă prezenţa lui Dumnezeu, îl ajută să trăiască rugăciunea la cote maxime, îl ajută să intre în intimitatea lui Dumnezeu, să pătrundă în iubirea Lui, în ceata prietenilor Lui. În cadrul încercărilor, suferinţa naşte rugăciunea, din rugăciune izvorăsc lacrimile, iar lacrimile Îl aduc pe Dumnezeu în sufletul nostru, în întreaga noastră fiinţă.
În biserică, omul simte binecuvântarea şi mângâierea lui Dumnezeu pogorându-se asupra lui. În biserică, omul simte că se uneşte cu Domnul în mod real. Când iese din biserică, omul Îl duce pe Dumnezeu cu sine în casa lui, aşteptând cu răbdare vindecarea. Dumnezeu îi cere credinţă, nădejde, răbdare. Dumnezeu îi cere voinţă. Ca răspuns, El îi dăruieşte ajutor, tărie şi tămăduire. Nimic nu se poate compara cu ceea ce simte omul în urma întâlnirii Sale intime cu Dumnezeu. Nimeni nu îi poate insufla mai mult curaj decât Dumnezeu. Privind icoanele din faţa sa, sărutându-le şi rugându-se fierbinte înaintea lor, omul bolnav se întăreşte în credinţă. De asemenea, când se atinge de sfintele moaşte ale Sfinţilor lui Dumnezeu, omul capătă atâta încredere încât – de cele mai multe ori – suferinţa sa dispare. Mulţi bolnavi s-au vindecat de boli grele, chiar incurabile, în urna rugăciunilor, în urma închinării înaintea sfintelor moaşte, însoţite de credinţa lor puternică. Prin credinţă, omul lucrează cu Dumnezeu în folosul său.
Biserica nu exclude ştiinţa medicală. Dimpotrivă. Biserica şi medicina conlucrează spre binele şi vindecarea credinciosului/pacientului. Medicul consultă, prescrie medicamentele, operează, tratează, dar Dumnezeu este Cel Care vindecă. Fiecare medic, cu frică de Dumnezeu, este conştient şi recunoaşte acest adevăr. Aşa cum Dumnezeu lucrează prin preot, tot aşa El lucrează şi prin medic. Medicamentele, de asemenea, sunt lăsate de Dumnezeu spre a fi de folos omului bolnav. Rugăciunea, la rândul ei, poate fi considerată un medicament atât de necesar pentru suflet şi pentru trup. Însă, lucrarea lui Dumnezeu depăşeşte ştiinţa medicală – indiferent de progresele tehnice înregistrate – şi, în această situaţie, vorbim despre miracole, despre minuni. De pildă, Sfântul Evanghelist Luca relatează următorul episod: “Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de niciunul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei… Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Luca VIII; 43-44, 48). Minuni s-au făcut, se fac şi se vor face întotdeauna pentru cei care au în suflet o credinţă puternică şi statornică în Dumnezeu.
Dumnezeu este prezent în actul medical, în sala de operaţie, dă pricepere şi înţelepciune medicilor şi, în final, El vindecă. Totodată, Dumnezeu intervine şi atunci când actul medical a încetat, când medicii recunosc – cu smerenie – că au făcut tot ce le-a stat în putere. Sunt frecvente următoarele cuvinte rostite de medici: “Rugaţi-vă! De acum înainte doar Dumnezeu îl (o) mai poate salva printr-o minune. Noi am făcut tot ce am putut”. Şi minunea se înfăptuieşte în baza credinţei celui bolnav şi a celor care îl înconjoară cu dragoste.
Sfinţii Părinţi vorbesc despre rolul pe care îl are medicina în viaţa credincioşilor. Sfântul Grigorie de Nyssa aminteşte adesea despre aportul medicilor, insuflaţi de Dumnezeu, în vindecarea omului, făcând comparaţii între metodele folosite de medici şi cele recomandate de Dumnezeu în viaţa duhovnicească. Sfântul Vasile cel Mare spune că “fiecare ştiinţă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă… Acum, după ce am primit din nou porunca întoarcerii în pământul din care am fost luaţi, fiindcă suntem uniţi cu carnea cea pătimitoare, care din cauza păcatului a fost condamnată la pieire şi pentru aceasta este supusă acestor boli, ni s-a dat, din pricinile arătate, ajutorul artei medicale, care ajută, atât cât se poate, pe bolnavi”. Ca atare, “putem apela la doctori şi lua medicamente, fiindcă această ştiinţă este un dar de la Dumnezeu”.
Ca o expresie a colaborării Bisericii cu ştiinţa medicală, trebuie evidenţiat faptul că din cele mai vechi timpuri spitalele (bolniţele) erau înfiinţate şi funcţionau pe lângă mănăstiri şi biserici. În prezent, aproape fiecare spital din ţara noastră are o capelă şi un preot slujitor. Deci, ajungând într-o unitate spitalicească, credinciosul/pacientul are posibilitatea de a se vindeca atât trupeşte, cât şi sufleteşte. În acest sens, domnul acad. dr. Virgil Enătescu sublinia: “În biserică, omul are conştiinţa apartenenţei unei comunităţi. Fiind bolnav şi participând la sfintele slujbe din biserică, omul se linişteşte pentru că vede că nu este singur. Este ajutat să conştientizeze că Dumnezeu veghează asupra lui, că semenii sunt în jurul său şi că nu este singura persoană aflată în suferinţă. Ajungând acasă, după externare, va participa şi acolo la serviciul divin public din biserică, putându-se reintegra mai repede în societate, în comunitate”. Biserica îl ajută pe om să înţeleagă ideea că el nu este condamnat la izolare chiar dacă se îmbolnăveşte, ci că este invitat la o comuniune a iubirii, care depăşeşte graniţele bolii. Cât de duios se roagă Biserica pentru cei aflaţi în suferinţă: “Doctorul sufletelor şi al trupurilor, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă cădem înaintea Ta şi, suspinând, strigăm Ţie: vindecă durerea, tămăduieşte patimile sufletului şi ale trupului robului Tău (roabei Tale) şi, ca un bun, iartă-i toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie şi degrab ridică-l (ridic-o) din patul durerii… Cel Ce nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, îndură-Te şi miluieşte pe robul Tău (roaba Ta), Milostive; conteneşte-i boala, uşurează-i suferinţa şi toată neputinţa, încetează-i răceala, potoleşte-i fierbinţeala, tinde mâna Ta cea tare şi-l (şi o) ridică din patul durerii, precum oarecând pe fiica lui Iair, şi sănătos (sănătoasă) îl (o) arată; rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte”.
În concluzie, pentru vindecare, omul are nevoie de o credinţă puternică în Dumnezeu. Fără această încredere şi predare desăvârşite în ajutorul Domnului, omul nu se poate vindeca deplin sufleteşte şi trupeşte. Efectele medicamentelor şi vindecarea depind de voinţa şi credinţa celui aflat în suferinţă. De asemenea, răbdarea este cheia care deschide uşa tămăduirii şi poarta Împărăţiei lui Dumnezeu: “Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai răbdat prigonirile, batjocurile şi chiar moartea pe cruce pentru mântuirea noastră, Cel Ce ne-ai spus că prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre, arată-mi mie, păcătosului, milele Tale cele bogate şi dăruieşte-mi duhul răbdării, ca sufletul meu cel încercat să dobândească alinare. Vezi deznădejdea care mă ispiteşte, vezi încercarea prin care trec şi ajută-mă să ies din ea curăţit de păcate şi pregătit să-Ţi slujesc în toate zilele vieţii mele şi să slăvesc numele Tău cel sfânt, cântând împreună cu toţi îngerii şi sfinţii: Aliluia!”
Preot dr. Cristian Boloş