Colecția Ioniță G. Andron, aflată în patrimoniul Muzeului Județean Satu Mare, înseamnă clișee fotografice, fotografii și manuscrise semnate fie de părinții domniei sale, Eleonora și preotul Ioniță Andron, fie de dânsul. Activitatea de cercetare etnografică și istorică a familiei Andron acoperă toate aspectele ce constituie tradiția Țării Oașului, manuscrisele din Colecție aducând informații deosebit de prețioase despre obiceiurile, portul, limba, mod de viață, natură, ocupații etc.

Manuscrisul transcris de dr. Maria Lobonț-Pușcaș în perioada iunie – iulie 2021, intitulat „ALIMENTAȚIA TRADIȚIONALĂ ÎN ȚARA OAȘULUI”, vorbește despre Oaș și oșeni, despre comportamentul ritual, despre comportamentul cotidian din perspectiva alimentației tradiționale. Transcrierea textului s-a făcut respectând grafia autorilor.
ALIMENTAȚIA TRADIȚIONALĂ ÎN ȚARA – OAȘULUI
“Una dintre cele mai fundamentale probleme în viața oamenilor este fără îndoială acea a alimentației. În comparație cu trecutul nu prea îndepărtat, industria alimentară – pe zi ce trece -pune la îndemîna cetățenilor bunuri alimentare de larg consum pe o gamă extrem de variată, iar gospodinele –referindu-mă la cele din centrele urbanistice mai ales, au o situație din ce în ce mai ușoară, însă chiar și în mediul sătesc prin cooperativele de consum, țărăncile noastre găsesc la îndemînă o bună parte din aceste produse. Cu totul alta era situația în trecut, cînd existau cîteva feluri de mîncăruri tradiționle, care, toate, dar absolut toate trebuiau să fie preparate în gospodăria casnică, gospodinele neavînd la îndemînă nici un semipreparat, doar condimentele și acestea reduse la număr se puteau cumpăra din comerțul particular. Toate aceste mi-au venit în minte cînd am început să mă ocup de subiectul axat pe tematica specială a simpozionului nostru și anume:
MÎNCĂRURI TRADIȚIONALE LA DIFERITE OCAZII IN ȚARA OAȘULUI, LA ÎNCEPUTUL VEACULUI AI XX-LEA.
Comunicarea are la bază informații recente luate de la persoane în vîrstă între 73 și 90 de ani, care în acea perioadă majoritatea erau majore și capabile chiar după legile de atunci, știut fiind că în monarhia austro-ungară majoratul era la vîrsta de 21 de ani împliniți. Cea mai veche atestare scrisă despre traiul locuitorilor Țării Oașului o găsim la începutul veacului al XIX-lea, prin istoriagraful maghiar Szirmai, și anume prin cîteva însemnări destul de laconice mai ales despre terenul agricol slab pe care îl cultivau oșenii. Un lucru semnificativ îl găsim în afirmarea pe care o face cînd vorbește despre satul Certeze, comună tipică pentru Țara Oașului, – deoarece cu excepția unei singure localități toate satele sunt așezate pe dealuri și anume: “Singurul produs agricol pe care îl are este mălaiul” /porumbul/ de unde tragem concluzia că acest produs era baza hranei oșenilor. La începutul veacului nostru prin anul 1904 apare lucrarea de proporții mai mari Monografia județului Satu Mare, în care la capitolul “poporul”, în partea care se ocupă de oșeni se arată între altele: “Și astăzi trăiesc în mare întunecime și în mare sărăcie” – chiar așa ca și cu 100 de ani înainte. Recoltează porumb, puțin grîu și secară, mai mult orzul, ovăzul, cartofii și floarea soarelui și alte cîteva produse agricole. Uleiul și-l „bat” / adeca îl presează în prese manuale de ulei numite „OLOIERNIȚE” n.n./ din semințe de dovleac și floarea soarelui care înlocuiește aproape în întregime untura. Țin oi și capre, iar din lîna acestora pregătesc guba”. În aceeași lucrare este citat aproape în întregime capitolul „despre viața oșenilor” din cartea lui Eugen Barbu, afirmînd istoriagraful că acesta / adeca Barbu / „îi cunoaște foarte bine”. Iată despre ce s-a convins Eugen Barbu cu ocazia cercetărilor sale prin Țara Oașului:
„Alimentația le constă în deosebi din porumb, fasole și lapte. Dacă oșanul are aceste trei alimente abia mai simte lipsa. Am observat că în cele mai multe case nu săptămînal, dar luni de zile în șir mîncă mămăligă pregătită din făină de porumb cu lapte sau brînză de oi, sau simplaminte fasole fiartă în apă sărată cu puțin răntaș de făină cu oțet. Carne mîncă extrem de rar și atunci numai fiartă. Mîncarea preferată le este papara cu cărnați, dar pe care o servesc numai în zile de mare sărbătoare. Preferă băuturile alcoolice și în deosebi țuica /pălinca/. Dacă oșanul are bucurie sau supărare, dacă vinde sau cumpără, aldămașul care constă în cîțiva litri de țuică rea era de nelipsit și în astfel de cazuri, bătăile, înjunghierile ba chiar și crimele de omor, nu sînt rare”. – Aceasta a fost situația deplorabilă a oșenilor din punct de vedere al alimentației pînă acum cca. 65 de ani, urmînd apoi perioade și mai grele, cum a fost primul război mondial, apoi cel de al II-1ea război mondial, putînd a spune că adevărata viață a lor începe numai după cotitura din anul 1944.
În cele ce urmează ne vom ocupa despre diferitele feluri de mîncăruri care se serveau la nuntă, la înmormîntare, la sîmbră, cu ocazia sărbatorilor de primăvară / Paști / și cu ocazia sărbătorilor de iarnă / Crăciun /.
La nuntă: Căsătoria, un eveniment crucial în viața unui om, nu a rămas nici în Țara Oașului cu obiceiuri mai puține decît în alte zone etnografice importante din țara noastră, ba putem afirma că aici nunta are o desfășurare dintre cele mai complexe cu ritualuri avînd adînci semnificații.
În ziua nunții propriu zise cînd „stegarul” și cu cîțiva feciori – însoțiți bineînțeles de „ceteraș” – vine după „nănași” la casa acestora sînt serviți cu „brîndză de oi” /Racșa/ și pălincă. Am putea spune că această gustare este prima înfruptare din gama mîncărurilor în întregul ciclu al nunții. După cununie, în fața bisericii, mirii taie felii mici dintr-un colac, și împreună cu stegarul îl împart la copiii care așteaptă nerăbdători, precum și la rudeniile din jurul lor / Certeze/. La o nuntă obișnuită în acea perioadă luau parte cca. 100 de persoane. Mîncarea de bază și atunci erau sarmalele cunoscute în Țara Oașului sub termenul generic de „BOACE”.
După ce serveau cîteva pahare de pălincă, se serveau boacele, care se mînca cu linguri de lemn și cu pîine de mălai. Acesta era primul fel de mîncare și se servea – după pălincă și între pălincă. Pentru celelalte feluri de mîncare se tăia o oaie – de obicei – care se împărțea în două, pe la șira spinării. Rari oameni, dintre cei mai avuți și care făceau nunta mai mare, tăiau două oi. Jumătate din carnea de oaie o întrebuințau pentru a face din ea felul II de mîncare și anume: – DZAMA CU LAPTE, iar din cealaltă jumătate se făcea felul III și anume: – RASTAUȚĂ, iar carnea fiartă din această jumătate se punea pe boace, căci așa cum se va vedea, felul III se servea fără carne.
De prăjituri, care toate se numesc în Țara Oașului cu termenul generic de „coptături” nu se putea vorbi în acea perioadă.
La înmormântare
Masa care se servește după mort se numește în Țara Oașului „comîndare” sau „pomană”. Cînd ziua înmormîntării cădea în „postu mare” se servea MADZARE RÎJNITĂ.
Prăjituri nu se făceau, în schimb se făceau „prescuri” care se dădeau la preot, la diac și la făt /crîsnic/. Pe prapori erau legați „colaci” care se dădeau acelora care duceau praporul. Cine scotea sicriul cu mortul din casă primea colac, împreună cu un ol și cu un „blid de lut” sau o ulcică de lut. De asemenea primeau farfurie de lut sau cîte o ulcică de lut, precum și colac toți cîntăreții, crîsnicii, diecii și preotul. Familiile mai înstărite dădeau fiecărui om care stătea la masă cîte un „cocuț” după ce s-a terminat de servit masa „cînd a ieșît de după masă”.
La Paști
Pregătirile pentru această sărbătoare care coincide întotdeauna cu prima parte a primăverii erau mari: În acea perioadă se dădea acestei sărbători mai mare importanță decît astăzi, cînd în Țara Oașului fastul serbării cîmpenești a „sîmbrei oilor” întrece pe acela al acestei sărbători, exemplu clasic fiind așezările Negrești, Certeze, Huta și Moișeni. Pregătirile de Paște începeau în Vinerea Mare cînd la fiecare casă, sau în cel mai rău caz la cîte un grup de case la care se adunau vecinele, „impistreau ouă”.
În sîmbăta înainte de Paști se frigea mielul, și tot atunci se făcea și pasca. Pasca propriu-zisă se făcea din aluat de făină de grîu în care după ce se frămînta aluatul se punea un „bulz de brîndză de oaie” în mijloc, apoi se închidea aluatul acoperind brînza la mijloc. Deasupra se făceau împistrituri tot din aluat, apoi se cocea în cuptor. În ziua de Paști, împreună cu pasca se duceau la biserică la sfințit: – ouăle împistrite, hrean, urzici, sare, cîrnaț /cine o avut /.
La Sîmbră
În ziua cînd oșenii ieșeu cu oile la deal, la sîmbră, gazdele tăiau un miel sau doi și îl fierbeau în căldare, mîncîndu-l toți care sîmbrau împreună, laolaltă, după ce au terminat de muls și după ce au măsurat laptele. Laptele provenit de la mulsul acesta se dădea gratuit săracilor /„pomană”/. Mielul se mînca cu pita de mălai /rar cu de grîu/.
La Crăciun
În ajunul acestei sărbători care era așteptată cu nețărmurită emoție atunci de toți copiii din Țara Oașului, aceștia începau încă înainte de masă, ba unii mai nerăbdtători chiar de dimineța, umblau „a colinda” pe la ferestrele caselor. Răsplata pentru fiecare colindător era un colac de grîu care se întindea pe fereastră fiecărui copil. În ajunul Crăciunului nu se mînca „de frupt” adeca nu se mînca „de dulce”. În ajunul sărbătorii, se puneau la fiert „hribe” /ciuperci/ care se consumau cu ulei de floarea soarelui, precum și cu mujdei de usturoi.
În seara ajunului, pentru ca aceasta totuși să se deosebească de celelalte zile de peste an, oșencele deslegau đin fasole boabele cele mai frumoase și mari, pentru a face din ele o mîncare deosebită, după ele o specialitate. Puneau la fiert aceste boabe în apă sărată, deci un procedeu cum nu se poate mai simplu, după ce se fierbeau storceau apa de pe boabe și le presărau cu zahăr cumpărat cu mare sacrificiu și mîncau. Aceasta era marea specialitate! După miezul nopții, după „litie”, după cum am fost informat „cine o avut o mîncat de frupt”, căutînd să îmi precizeze aproape toți informatorii că „atunci nu tare erau mulți porci.”
Și chiar dacă erau, deoarece oșenii țineau și postul Crăciunului, nu tăiau porcii înaintea acestei sărbători numai între Crăciun și bobotează și foarte mulți în ziua de sîntion. Cine nu avea porc, tăia cîte o găină sau cumpăra carne.
Mîncări de dulce la Crăciun: – Boace cu carne – Dzamă pe găină – Ratotă cu cîrnați – Ratotă cu slănină.
Cam aceste erau mîncările răspîndite în Țara Oașului în perioada la care ne-am referit, adeca la începutul acestui veac.”
Sursa: Satu Mare Studii și Comunicări -2021

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here