More


    Nădejde şi deznădejde

    - Advertisement -

    L-am întrebat pe un părinte din Sfântul Munte Athos: “Părinte, care credeţi că este cel mai mare păcat?” Părintele mi-a răspuns: “Deznădejdea!”
    Situaţia actuală a lumii în care trăim confirmă, pe deplin, acest răspuns. Însă, stăruinţa în rugăciune, statornicia în credinţă şi în nădejde ne fortifică şi ne ajută să fugim de deznădejde, oricât de dificilă ar fi încercarea prin care trecem în viaţă. Pierzându-ţi nădejdea, Îl pierzi pe Dumnezeu, Care este atotiubitor, atotbun, atotiertător şi atotmilostiv şi Care niciodată nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să trăiască (Iezechiel XVIII; 32, I Timotei II; 4) veşnic în Împărăţia Sa. Filaret, Mitropolitul Moscovei afirmase: “A deznădăjdui înseamnă să-ţi răpeşti singur mila lui Dumnezeu, pe care Domnul e gata să ţi-o dea în fiecare minut… Deznădejdea este iadul în suflet înainte de a doborî sufletul în iad”.
    Ne aducem aminte de Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece Apostoli ai Domnului, care după ce L-a vândut pe Învăţătorul Său a intrat într-o stare acută de deznădejde, sinucigându-se. Dacă în locul lemnului pierzător ar fi alergat la lemnul Crucii lui Hristos cu credinţă, pocăinţă şi nădejde, dacă şi-ar fi cerut iertare, Domnul i-ar fi acordat-o, dăruindu-i în cele din urmă şi Raiul, precum a procedat în cazul lui Petru, reprimindu-l între Apostolii Săi, deşi s-a lepădat de El.
    Căzând în deznădejde, fie în urma unui păcat, fie în timpul unei încercări, reprezintă o certificare a faptului că L-am părăsit pe Bunul Părinte Ceresc. Sfântul Nil Sinaitul scria că “a greşi e lucru omenesc, iar a deznădăjdui e lucru satanic”. Diavolul ne strecoară în suflet ideea deznădejdii, “ca să ne taie nădejdea ce o avem către Dumnezeu, ancora cea tare, temeiul vieţii noastre, călăuza căii ce duce la cer, mântuirea sufletelor pierdute. Nădejdea, ca un lanţ puternic agăţat de ceruri, ne ţine sufletele noastre, ne trage, încetul cu încetul, la înălţimea aceea, dacă ne ţinem strâns de ea, şi ne ridică deasupra viforului răutăţilor din afară. Dar dacă dăm drumul acestei sfinte ancore, cădem îndată şi ne înecăm, ajungem în adâncuri de păcate. Asta vicleanul o ştie; şi când simte că sufletul ne este îngreuiat de conştiinţa faptelor noastre rele, atunci mai vine şi el şi ne atacă prin gândul deznădejdii, care este mai greu decât plumbul. Dacă începem să deznădăjduim, deznădejdea ne striveşte îndată sub povara ei şi cădem în adâncul relelor” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
    Pe Dumnezeu nu Îl mânie atât păcatele noastre, cât lipsa de interes în ceea ce priveşte îndreptarea. Dumnezeu nu îi judecă pe cei ce au păcătuit, ci pe cei care au păcătuit şi nu s-au căit. Adesea, noi ne complacem în starea de păcătoşenie, crezând că nu mai este iertare. Ne înşelăm amarnic, punând la îndoială iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care este nemărginită. Uităm că după fiecare cădere avem datoria de a ne ridica, având de partea noastră iubirea şi mila. “Nu deznădăjdui… Dacă diavolul a avut atâta putere, încât să te coboare din piscul acela, de pe culmile virtuţii, la cel mai ruşinos păcat, apoi, cu mult mai mult, Dumnezeu va putea să te tragă iarăşi la îndrăznirea cea dintâi. Mai mult! Va putea să te facă şi mai fericit decât erai înainte. Numai să nu te simţi desăvârşit căzut, să nu-ţi tai bunele nădejdi şi nici să nu faci ce fac cei lipsiţi de credinţă. Da, nu mulţimea de păcate ne duce de obicei la deznădejde, ci lipsa credinţei din suflet. Numai cei lipsiţi de credinţă îşi pierd nădejdea când ajung în adâncul păcatelor. Necredinţa nu-i lasă să se uite în sus la Dumnezeu şi să se întoarcă acolo de unde au căzut. Dar un suflet viteaz nu cade niciodată, nu-şi pierde nădejdea în faţa multelor nenorociri ce-l năpădesc, nu părăseşte rugăciunea chiar dacă adeseori nu capătă ce cere, ci stăruie”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
    Doctorul dumnezeiesc nu are bolnavi incurabili, putându-ne mântui oricând, în pofida păcatelor comise. Prin pocăinţă se şterg păcatele chiar pe patul de moarte fiind. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că numai atunci va trebui să lepădăm nădejdea de pocăinţă când suntem în iad, pentru că numai acolo acest leac este neputincios şi nefolositor; atâta vreme cât suntem aici, chiar de-am fi la bătrâneţe, la porţile morţii, ea este binefăcătoare şi mântuitoare. Aceasta nu înseamnă că putem păcătui neîntrerupt, fără a săvârşi binele, fiindcă şi încrederea prea mare în iertarea dumnezeiască este un păcat, în sensul în care credem că totul ne este permis, întrucât Dumnezeu ne iartă. Nu aşa se pune problema. Dumnezeu este iubitor, bun, iertător şi milostiv, dar totodată El este şi judecător drept, răsplătind fiecăruia după faptele sale. Uneori Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi şi ca urmare a păcatelor săvârşite. Aşadar, să ne gândim în permanenţă la binefacerile pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră, dar, în acelaşi timp, să avem în vedere şi dreptatea Lui, în virtutea căreia vom fi judecaţi, căindu-ne la timp de ceea ce am greşit înaintea Domnului şi faţă de aproapele nostru. Chiar dacă deznădejdea este însoţită de teamă sau de spaimă, poate fi depăşită prin rugăciune către Dumnezeu, predându-ne Lui, fiindcă “aceasta este calea cea mai sigură spre pace. Trebuie să ai o singură grijă – să nu faci nimic care să-L mânie pe Dumnezeu. De aici vei avea nădejde tare şi pace îndelungată” (Sfântul Teofan Zăvorâtul).
    Să dăm dovadă de abilitate şi inteligenţă în dorinţa noastră de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu şi de a ne bucura de slava Sa şi de vederea Sa în Împărăţia cerească. Întotdeauna, în locul deznădejdii să alegem pocăinţa sinceră în cazul păcatelor, alergând spre Spovedanie şi Împărtăşanie. Astfel, ne vom întări în nădejde chiar dacă suntem copleşiţi de necazuri şi boli. În clipele în care simţim că nu putem face faţă singuri încercărilor, să ne ancorăm speranţa în ajutorul divinităţii şi îndată sufletul ni se va umple de linişte, iar trupul de putere, depăşind momentele de criză. Adesea, o încercare grea face parte din planul lui Dumnezeu faţă de fiecare persoană în parte. Necazul probează tăria credinţei: unii rezistă şi se întăresc, iar alţii se clatină şi cad. Adevăratul creştin, însă, ca fiu al lui Dumnezeu, vede în toate greutăţile un bun prilej de a-L sluji pe Tatăl său, iradiind lumină precum aurul sau diamantul, care deşi se află în noroi nu îşi pierd strălucirea şi valoarea. “Muritorii sunt egali, scria Voltaire, deosebirea dintre dânşii n-o face naşterea, ci doar virtutea”.



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    panouri fotovoltaice satu mare