De-a lungul istoriei, în cadrul vieţii religioase şi sociale a poporului ales apar diverse tendinţe de părăsire a adevăratului Dumnezeu şi a Legii Sale în detrimentul diferitelor zeităţi păgâne, al căror cult se contura tot mai pregnant în vecinătatea, dar şi în interiorul spaţiului locuit de evrei. Cultul monoteist era ameninţat de multitudinea de zei care invadau poporul ales. Tocmai pentru a pune ordine în viaţa religioasă şi a preîntâmpina anumite abateri de la monoteism, Dumnezeu a trimis prooroci, care au propovăduit pocăinţa cu cuvântul şi cu fapta, vestind tainele viitorului cu o mare precizie, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt. Proorocul (profetul) este trimisul şi unsul lui Dumnezeu, vorbind în numele Lui. El este inspirat de Dumnezeu, ca să vorbească sau să scrie despre voia Sa şi planul Său privitor la îndreptarea şi mântuirea oamenilor. Aşadar, proorocia este un dar dumnezeiesc. Chemarea şi misiunea proorocului vin de sus, el fiind un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Unul dintre proorocii lui Dumnezeu este Ilie Tesviteanul, pe care îl sărbătorim în fiecare an la 20 iulie.
Proorocul Ilie, a cărui viaţă este descrisă în Sfânta Scriptură, în cartea III Regi, cap. XVII-XXII şi în cartea IV Regi, cap. I-II, a trăit în secolul al IX-lea înaintea întrupării Domnului Iisus Hristos. El era fiul preotului Sovac din Tesva Galaadului, trăgându-se din neamul lui Aaron. La naşterea lui, tatăl său a avut un vis minunat, în care pruncul era înfăşat în “pară de foc” şi hrănit cu jăratec de către îngeri în straie albe şi strălucitoare, o dovadă elocventă a alegerii sale ca vestitor al adevărului şi al bunei cinstiri a lui Dumnezeu. De fapt, chiar numele său evreiesc, “Elijah”, este cu totul aparte, reunind cele două numiri predilecte ale lui Dumnezeu în limba ebraică: “El” şi “Jahve”, însemnând “Doamne Dumnezeule” sau “Jahve este Dumnezeu”.
Când Ilie îşi desfăşura activitatea în sânul poporului ales, destinele acestuia erau conduse de regele Ahab, care părăseşte adorarea unicului şi adevăratului Dumnezeu şi, prin căsătoria sa cu păgâna Izabela, începe să se închine unei divinităţi străine, Baal, căreia i-a zidit un templu măreţ în Samaria, aducându-i jertfe. Ei au atras în această rătăcire şi o bună parte a poporului, care îşi urma conducătorii. Preoţii Domnului au fost ucişi şi înlocuiţi. Având în vedere aceste circumstanţe, Dumnezeu îl cheamă pe proorocul Ilie din Tesva Galaadului spre a lupta în direcţia conştientizării de către rege şi popor a stării de păcătoşenie în care căzuseră prin propria lor voinţă. Cu ochii sufletului îl vedem pe trimisul Domnului susţinând cauza sfântă în faţa lui Ahab, precum Moise înaintea lui Faraon. Întrucât învârtoşarea inimii regelui Ahab era atât de pronunţată, Ilie recurge la o măsură extremă: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu”. Cu siguranţă, aceste cuvinte ameninţătoare l-au rănit pe rege în orgoliul său. Însă Dumnezeu, Care îl ocrotea pe alesul Său în permanenţă, îl îndeamnă să se retragă din calea furiei regelui. La pârâul Cherit, în faţa Iordanului, Ilie a dus o viaţă aspră, asemănându-se în această privinţă cu Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Iisus Hristos. Îndelung vieţuitor în pustie, Ilie este considerat de unii cercetători drept “protopărintele monahismului răsăritean”. La pârâul Cherit, proorocul a fost hrănit în chip minunat de către corbi, care îi aduceau pâine şi carne, setea potolindu-şi-o cu apa pârâului. Datorită faptului că ploaia era absentă cu desăvârşire, după o anumită perioadă de timp pârâul a secat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Ilie se îndreaptă spre Sarepta Sidonului, unde înmulţeşte făina şi untdelemnul unei văduve. Tot aici mai asistăm la o mare minune dumnezeiască: fiul văduvei se îmbolnăveşte grav şi moare, dar prin rugăciunile proorocului către Dumnezeu “s-a întors sufletul copilului şi a înviat”.
După învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului, Sfântul Ilie revine în faţa lui Ahab şi îl provoacă la o confruntare publică pe Muntele Carmel. S-au creat două tabere: de o parte Ilie, care venea ca reprezentant al lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte casa conducătoare, proorocii mincinoşi ai lui Baal şi miile de oameni care se închinau chipului cioplit, încălcând poruncile dumnezeieşti din Decalog. În mijlocul celor prezenţi, se ridică Ilie şi cu glas de tunet spune: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este Baal, urmaţi aceluia”. Pentru ca să iasă învingător, Ilie avea nevoie de un semn din partea Domnului, care să ateste existenţa, prezenţa şi unicitatea Lui. Ilie propune o probă: fiecare parte să aducă jertfă dumnezeului ei, chemându-l să dea o dovadă a realităţii sale şi “Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Propunerea a fost acceptată. O zi întreagă au strigat proorocii şi preoţii lui Baal, s-au zbătut şi s-au înţepat până la sânge cu săbii şi cu lănci, după obiceiul lor, dar totul a fost zadarnic. Apoi, proorocul Ilie a început să se roage fierbinte şi îndată s-a pogorât foc din cer, mistuind jertfa, lemnele, pietrele, pământul, până şi apa din şanţ. În faţa acestui semn, care nu putea fi contestat, poporul evreu cade în genunchi şi admite că “Domnul este Dumnezeu!” Scopul proorocului fusese atins. Falşii profeţi ai lui Baal au fost prinşi la îndemnul lui Ilie şi ucişi, stârnind mânia Izabelei. Urcându-se pe vârful Muntelui Carmel, Sfântul s-a aplecat la pământ, mulţumind Domnului şi rugându-L să trimită ploaie. Norii cerului s-au dezlegat şi o ploaie binecuvântată a udat pământul însetat. După aceea, când Domnul i Se arată lui Ilie la Horeb în chipul unei adieri de vânt lin, proorocul îşi acoperă faţa cu mantia, dând dovadă de smerenie, considerându-se nevrednic de un aşa mare dar, de a vedea pe Însuşi Dumnezeu. Ilie are conştiinţa datoriei împlinite: “Mi-ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul…” Aştepta cu nerăbdare să meargă la Domnul, Însă, înainte, la cererea lui Dumnezeu, îl unge pe Elisei, fiul lui Safat, ca prooroc în locul său.
Ilie şi-a petrecut întreaga viaţă în sfinţenie, slujindu-L cu abnegaţie pe Dumnezeu, călăuzind poporul pe calea Domnului şi apărând cu fermitate Legea sfântă. El nu a gustat “paharul amar al morţii”, ci a trecut cu tot cu trup în viaţa de dincolo, fiind ridicat la cer într-un car de foc, în care, potrivit credinţei populare, cutreieră şi acum înălţimile, aducând ploaia. Ca atare, el n-a suferit moarte, ci a fost “strămutat la cer” ca şi Enoh, fiind prezent, alături de Moise, la schimbarea la faţă a Domnului Iisus Hristos pe Muntele Taborului. Despre Ilie şi Enoh se spune în Apocalipsă, conform comentatorilor biblici, că sunt cei doi martori şi mărturisitori ai Domnului, care vor apărea înainte de a doua venire a Sa, luptând împotriva “fiarei” Antihrist (Apocalipsa cap. IX).
Pilda vieţii Sfântului Ilie este mereu actuală, având asupra noastră o mare influenţă. Precum Dumnezeu l-a ocrotit pe Ilie, tot aşa ne va ocroti şi pe noi, dacă vom păşi drept pe cărarea ce duce spre El şi nu vom şchiopăta cu ambele picioare, adică în credinţă şi fapte bune, precum evreii care L-au părăsit pe Dumnezeu şi s-au închinat zeului păgân Baal, căzând pradă păcatului şi diavolului. Diavolul are putere asupra noastră doar dacă îi permitem şi ne învinge numai dacă sugestia lui coincide cu voinţa noastră şi cu acţiunea noastră. Sfântul Apostol Iacov, vorbind despre puterea rugăciunii “stăruitoare a dreptului”, zice: “Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa” (Iacov V; 16-18). Iată că, Ilie devine un exemplu pentru creştini în ceea ce priveşte rugăciunea şi efectele ei. Este un model de eroism pentru că a înfruntat cu îndrăzneală furia casei regale, nefiindu-i frică de moarte. Este o pildă de rugăciune, arătându-ne că Dumnezeu ne aude, ne ascultă şi ne împlineşte cererea dacă avem credinţă puternică şi nădejde neclintită în ajutorul Său. De aici reiese, pe de o parte puterea rugăciunii stăruitoare, iar pe de altă parte ideea că Dumnezeu ascultă totdeauna rugăciunea celor bineplăcuţi Lui, între care dorim să ne numărăm şi noi spre a ne învrednici de fericirea Raiului.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here