Deseori, în decursul activităţii Sale mesianice, Mântuitorul Iisus Hristos obişnuia să înfiereze anumite păcate şi vicii. Într-una din zile, Iisus Se găsea în mijlocul a “mii şi mii de oameni, încât se călcau unii pe alţii” (Luca XII; 1), dovadă a popularităţii şi a respectului de care Se bucura Domnul în rândul conaţionalilor Săi, a oamenilor simpli, în pofida invidiei şi a urii pe care le nutreau fariseii şi cărturarii la adresa Lui (Luca XI; 53-54). La un moment dat, cineva din mulţime Îl interpelează pe Iisus: “Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea”. Probleme privind succesiunea şi moştenirea averilor părinteşti au existat atunci şi există şi astăzi, dând întotdeauna naştere la adevărate lupte în cadrul familiilor, conflicte izvorâte din lăcomie şi egoism. Răspunsul Mântuitorului vine cu promptitudine: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Şi a zis către mulţime: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca XII; 12-15).
Pentru a Se argumenta, Iisus rosteşte “parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina”, cuprinsă în Evanghelia după Luca, în cap. XII, v. 16-21. Era un bun prilej de a combate păcatul lăcomiei şi de a reliefa importanţa hrănirii sufletului la timp, prilej pe care Domnul îl exploatează la maximum. Iisus ne prezintă un om, nu doar foarte bogat, ci pe cale de a se îmbogăţi şi mai mult, deoarece pământul pe care îl cultiva i-a adus atâta belşug, încât toate hambarele şi cămările sale se dovedesc a fi neîncăpătoare. Era îngrijorat. A avut un an bun, caracterizat prin abundenţă, şi totuşi are motive de nelinişte. Cugeta în sine, zicând: “Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?” Alimentat de lăcomie şi de dorinţa de a avea cât mai mult, găseşte imediat soluţia optimă: “Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Pe lângă lăcomie, bogatul mai dă dovadă şi de egoism. Totodată, nu conştientizează faptul că hrana sufletului nu constă în mâncare, băutură şi petreceri, ci în milostenie, rugăciune, post, înfrânare, curăţie, bunătate. Din nefericire, el era străin de aceste noţiuni. “Doar o viaţă am de trăit, se va fi gândit bogatul. Să nu pierd niciun moment”. El era încrezător într-o viaţă îndelungată, plină de bunăstare şi desfătări. Uită că toate aceste lucruri pământeşti nu-i aparţin, că nu e stăpânul lor absolut şi că îi pot fi retrase oricând. Uită cu desăvârşire că după moarte începe o nouă viaţă. Îşi neglijează în totalitate sufletul, în detrimentul trupului. Însă, toate planurile sale se dovedesc a fi curată nebunie, căci iată ce îi hotărăşte Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului: “Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Puteau fi ale lui, dacă le împărţea cu semenii săi aflaţi în lipsuri, dar vor ajunge în mâinile altora, fiindcă le-a adunat numai pentru sine. Bogatul a fost numit “nebun” pentru că s-a ataşat mai mult de bogăţia materială, decât de Dumnezeu şi de aproapele, punându-şi speranţa mai mult în avuţia efemeră, decât în dobândirea bunătăţilor celor nepieritoare şi a mântuirii sufletului. În final, a pierdut totul: viaţa, bogăţia, Raiul. Diavolul, pe care l-a slujit şi care i-a oferit totul, şi-a revendicat dreptul: sufletul. Concluzia pildei, enunţată de Mântuitorul nostru, este următoarea: “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”.
Toţi putem cădea în păcatul grav al lăcomiei, din care se nasc invidia, calomnia, ilegalitatea, jurământul strâmb, beţia, îmbuibarea, furtul, desfrânarea, uciderea. Din dorinţa noastră de a poseda cât mai mult, de a acumula, îi ignorăm pe cei din jur, îi înşelăm, crezând că totul ni se cuvine. Cât de mult ne amăgim! Lăcomia duce la indiferentism, la exploatarea omului de către om, la distrugerea relaţiilor interumane, la crearea unui mediu în care cuvântul de ordine este a avea într-o cantitate cât mai mare, indiferent de mijloacele folosite în vederea atingerii scopului propus. Doar “scopul scuză mijloacele”, afirma Machiavelli. Şi astfel, iubirea dintre semeni rămâne o simplă expresie, iar setea de proprietate şi banul devin coordonate de bază, fiind înrudite cu minciuna, înşelătoria şi viclenia. Nu realizăm, însă, că acestea sunt arme ale diavolului, care ne doreşte pieirea şi care în clipa morţii ne va cere sufletul. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dumnezeul unora este banul; Dumnezeul altora este pântecele. Nu sunt şi aceştia închinători la idoli?” Nu sunt aceştia slujitori ai diavolului? Lăcomia ne împiedică să-L căutăm pe Dumnezeu şi să ne preocupăm de mântuirea sufletelor noastre. Lăcomia îi zdrobeşte sufleteşte pe cei care ajung sclavii ei, deoarece, aşa cum spune un înţelept proverb românesc, “lăcomia pierde omenia”. Toate pot fi cumpărate de către om, în afară de sănătate şi de fericire, care se găsesc într-o viaţă cumpătată şi echilibrată, în virtute, în Dumnezeu şi nu în mamona al lăcomiei sau în alte păcate care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de Biserica Sa.
De cele mai multe ori, lăcomia se asociază cu egoismul. De fapt, egoismul este un păcat la modă, am putea spune. “Ce folos am eu dacă mă interesează soarta celor din jurul meu? se întreabă egoistul. Mai bine să trăiesc în minte cu impresia că eu sunt centrul acestui univers ostil, că eu sunt un fel de axis mundi şi întreaga lume este datoare să graviteze în jurul persoanei mele. Înseamnă că sunt egocentrist dacă vreau să trăiesc bine? Cine ştie ce-mi rezervă viitorul. Şi atunci, e un păcat faptul că nu suport gândul ca cineva să aibă parte numai de bucurii, iar eu numai de încercări?” Egoismul poate fi şi trebuie înlăturat prin iubire, milostenie şi compasiune faţă de semenii noştri. “Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu, ne îndeamnă Sfântul Maxim Mărturisitorul; nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi”.
În altă ordine de idei, lăcomia mai comportă un sens şi anume, acela al îmbuibării. Îmbuibarea este pofta nemăsurată de mâncare şi băutură, care din mijloace de întreţinere ale vieţii, se transformă în însuşi scopul acesteia. Sfântul Nil Ascetul spune că stomacul devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută, iar Sfântul Ioan Scărarul scrie: “Diavolul stă în stomac şi-l împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul”. Prin urmare, se impune să combatem, să contracarăm şi să eradicăm complet păcatul lăcomiei, ajutându-ne de toate mijloacele pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat, pentru că “degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou”, zice Sfântul Grigorie Teologul. Împotriva îmbuibării, care ne slăbeşte forţele fizice şi psihice, dând naştere multor boli grele – “mesele numeroase au creat boli numeroase”, afirmase Seneca – Biserica ne îndeamnă să ne rugăm înainte şi după masă, ca tot ce facem, “ori de mâncăm, ori de bem, toate spre slava lui Dumnezeu să le facem” (I Corinteni X; 31), să ne mulţumim cu ceea ce ni s-a dat (Luca X; 8), să deprindem cumpătarea în mâncare şi în băutură, să păzim posturile rânduite, care au tocmai menirea de a lupta contra lăcomiei şi a relelor ei urmări, amintindu-ne mereu de judecata viitoare şi de Împărăţia lui Dumnezeu care ne aşteaptă, dacă vom trăi cu vrednicie pe pământ.
Unul dintre remediile cele mai eficiente împotriva lăcomiei este postul, însoţit de înfrânare, nevoinţă, curăţie, milostenie şi rugăciune. “Postul, acest doctor al sufletului, îl face pe fiecare om să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească de păcatele şi de lipsurile Sale”, consemna Sfântul Simeon Noul Teolog. Postul este un prilej deosebit de a medita asupra stării noastre morale. Trăind în cumpătare, hrănindu-ne sufletul cu Dumnezeu, prin împlinirea voii şi a poruncilor Sale, înălţându-ne mintea spre cer prin rugăciune, ne preocupă mai puţin grija pentru cele materiale şi dobândim o dorinţă fierbinte de a ajunge cât mai aproape de El şi chiar de a ne contopi cu El.
Am remarcat, aşadar, în ce constă păcatul lăcomiei şi cum putem să-l contracarăm. Lăcomia ne pătrunde cu uşurinţă în suflet şi în trup; dar, întrucât, suntem persoane înzestrate de Dumnezeu cu voinţă liberă, avem puterea de a lupta împotriva acestui păcat, care rupe legătura noastră cu Părintele ceresc şi ne izolează de semenii noştri. Deşi avem impresia că lăcomia cu urmările ei ne asigură fericirea, să nu uităm niciodată că toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit vin numai de la Părintele luminilor şi că cel mai fericit om este acela care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu, prin împlinirea continuă a voii Sale divine. Spre această fericire, a asemănării cu Dumnezeu, să tindem şi noi, păstrându-ne sufletele şi trupurile neîntinate, având mereu vie dorinţa întâlnirii cu Domnul Iisus Hristos în viaţa cea veşnică.
