“Iar acestea toate s-au făcut ca să plinească ceea ce s-a spus de Domnul prin proorocul ce zice: Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”
(Matei cap. I, v. 22-23).
Textul Evangheliei după Matei, cap. I, v. 1-25, se poate împărţi în două secţiuni, fiecare relevând un mare adevăr. Prima parte, în care se prezintă descendenţa sau genealogia Mântuitorului nostru, vine să argumenteze naşterea Sa ca OM ADEVĂRAT, într-un cadru istoric şi dintr-un neam istoric, iar partea a doua, care relatează naşterea Sa supranaturală din Sfânta Fecioară Maria, ca DUMNEZEU ADEVĂRAT, este menită să evidenţieze divinitatea lui Hristos, adică “ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.
Corelate, cele două părţi, explicitează persoana divino-umană a lui Hristos, Care Se naşte în chip suprafiresc din Fecioara Maria şi exprimă, totodată, pururea-fecioria Maicii Domnului. De asemenea, Sfinţii Părinţi, în unanimitate, afirmă că Maria a rămas fecioară şi după naştere: “După cum razele soarelui pătrund prin fereastră în cameră, fără a sparge fereastra, tot aşa şi Iisus S-a născut din Fecioara Maria fără ca fecioria ei să fie afectată de aceasta”. Tot în acest sens, Fericitul Augustin spune: “Fecioară a zămislit, fecioară a născut şi după naştere fecioară a rămas” (“Virgo concepti, virgo peperit et post partum virgo permansit”), iar Sfântul Ioan Damaschin zice: “Pururea-fecioara rămâne deci şi după naştere fecioară, neapropiindu-se nicidecum de bărbat până la moarte…” Prin urmare, Iisus a fost Întâiul şi Unicul ei fiu, ea rămânând fecioară pentru totdeauna.
Arborele genealogic sau descendenţa Mântuitorului Hristos se cuprinde în primele 17 versete ale cap. I din Evanghelia după Matei. În încercarea de a dovedi că Iisus, “fiul lui David, fiul lui Avraam”, este împlinirea proorociilor Vechiului Testament, Matei ţine să precizeze de la început care sunt legăturile Acestei personalităţi ilustre cu bărbaţii mari ai timpurilor trecute, arătându-L pe Iisus atât în calitate de Om, cât şi în calitate de Dumnezeu, potrivit pr. prof. dr. Stelian Tofană.
Genealogia de la Matei cuprinde trei perioade:
1. De la Avraam până la regele David, care reprezintă şi perioada de închegare a poporului israelitean, în general şi a familiei lui David, în special;
2. De la David până la robia babilonică, care coincide cu perioada de înălţare şi mărire a familiei davidice, dar şi de umilire a celor nevrednici, care se trăgeau din ea;
3. De la strămutarea în Babilon până la naşterea lui Iisus Hristos, o perioadă de reculegere a acestei familii, care prin ultimul ei membru, Hristos, ajunge la o strălucire ce nu va avea sfârşit.
Evanghelistul face constatarea că fiecare perioadă cuprinde 14 neamuri sau generaţii, lucru deloc întâmplător, deoarece această cifră e compusă din numărul 7 luat de două ori. Se ştie că la iudei numărul 7 era considerat unul simbolic şi sfânt. Făcând o astfel de consemnare, autorul inspirat doreşte să arate că mâna puternică a lui Dumnezeu a condus cu îndoită purtare de grijă destinele familiei din sânul căreia S-a născut Hristos. Iar prin introducerea în genealogie a desfrânatei Rahab (I; 5), evanghelistul a reliefat faptul că întruparea lui Hristos n-a avut loc numai pentru evrei, ci şi pentru păgâni, pentru a răscumpăra întreg neamul omenesc din robia păcatului: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”, scria Sfântul Ioan în Evanghelia sa, cap III, v. 16-17.
Din toate acestea, rezultă că Mântuitorul Hristos, Care Se trăgea din sămânţa lui Avraam şi din familia regească a lui David, este cu adevărat Mesia Cel prezis de profeţi şi aşteptat cu nerăbdare de omenire, ca un salvator.
Cea de-a doua parte a Evangheliei (I; 18-25) plasează acţiunea în oraşul Nazaret, fiindcă, după logodnă, Maica Domnului a rămas aici împreună cu Iosif, logodnicul ei. Evanghelistul Matei relatează că Maria, Mama lui Iisus, “fiind logodită cu Iosif, mai înainte de a fi ei laolaltă (împreună), ea s-a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt” (I; 18). Ceea ce necesită o explicaţie în acest verset este expresia “fiind logodită”. Logodna, la evrei, însemna începutul legal al relaţiei de familie, cu toate că logodnica rămânea pe mai departe în casa părinţilor ei. Ea era adusă acasă la mire şi se începea legătura conjugală numai după un an şi această stare de lucruri elucidează cuvintele: “mai înainte de a fi ei laolaltă (împreună)”. Aşadar, Iosif nu era împreună cu Maria, logodnica sa, în momentul în care se produce zămislirea de la Duhul Sfânt, Buna Vestire adusă de Arhanghelul Gavriil. Dacă în acel an de logodnă, viitoarea soţie îşi pierdea cinstea, era lapidată (ucisă cu pietre) şi în acest fel înţelegem intenţia dreptului Iosif, un om cu respectul legilor şi al adevărului, de a o părăsi pe Maria în ascuns, “nevrând s-o dea în vileag”, şi să îi atragă oprobriul sau dispreţul conaţionalilor. El nu ştia încă faptul că Fiul Mariei era Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, acuzând-o în adâncul sufletului său de infidelitate, de încălcarea legământului sacru al logodnei, care aducea după sine pedeapsa cu moartea, o moarte ruşinoasă. El a vrut s-o părăsească, păstrând secretul în inima sa, ferind-o astfel pe Maria de condamnare.
Pe fondul frământărilor sufleteşti ale lui Iosif, intervine îngerul Domnului (Arhanghelul Gavriil), care îi vesteşte în vis întruparea Fiului lui Dumnezeu: “Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt; ea va naşte Fiu, Căruia tu Îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor”. Numele “Iisus” înseamnă “Domnul este Cel Ce dă mântuirea”. Iosif, logodnicul Mariei, fiind din familia lui David, este cel care Îi conferă lui Iisus filiaţia davidică (I; 16). De aceea, el este numit de către înger cu apelativul “fiul lui David”, adică moştenitor al marilor făgăduinţe făcute de Dumnezeu familiei regelui David. Observăm că planul lui Dumnezeu îi este descoperit lui Iosif în vis şi de această revelaţie el nu se putea îndoi. El are acum posibilitatea să înţeleagă că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Cel Care va mântui neamul omenesc, că Maria este cea profeţită cu aproximativ 800 de ani în urmă că-L va naşte pe Răscumpărătorul lumii, că timpul mesianic este deja împlinit şi contemporanii lui trăiau timpurile mult aşteptate.
Vechiul Testament a avut un rol pedagogic, de pregătire a lumii pentru primirea lui Mesia şi a Legii evanghelice a Noului Testament, fiind un pedagog sau o “călăuză spre Hristos”, după cum se exprima Sfântul Apostol Pavel (Galateni III; 24). Iisus Hristos este unicul în istoria neamului omenesc a Cărui viaţă a fost proorocită cu sute de ani înainte, de către autori diferiţi, în locuri diferite, în vremuri diferite. Între cele două Testamente există o legătură organică, indisolubilă şi această relaţie a fost minunat rezumată de Fericitul Augustin în cuvintele: “Noul Testament e ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou” (“Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum in novo patet”).
Astfel, ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul Isaia (VII; 14), se împlineşte acum, când Mesia Se naşte pentru noi toţi din Fecioara Maria: “Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Matei I; 23).
În urma acestui vis, Iosif renunţă la gândul său şi o ia la sine pe Maria, logodnica sa “şi nu a cunoscut-o până ce ea L-a născut pe Fiul ei. Şi I-au pus Acestuia numele Iisus”. Dar relaţia lor nu a implicat o legătură maritală, trupească, nici înainte şi nici după naşterea lui Iisus. “Căci cum ar primi să se apropie de bărbat aceea care a născut pe Dumnezeu şi a cunoscut minunea din faptele care au urmat?, se întreabă Sfântul Ioan Damaschin. Cugetarea unor asemenea lucruri nu vine dintr-o minte înţeleaptă”.
Duminica de dinaintea naşterii Domnului are menirea de a ne pregăti duhovniceşte pentru marele praznic al întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria în peştera din Betleem, anticipând acest eveniment de o importanţă covârşitoare pentru mântuirea omenirii. Iată, Mesia vine. Lumea aşteaptă, diavolii se cutremură. Dar noi, cum ne pregătim pentru primirea Pruncului Iisus? Vine în lume Domnul păcii, va găsi El loc de odihnă în inimile noastre? Oare, noi ne-am împăcat prin pocăinţă cu Dumnezeu şi unul cu altul prin iertare? Ne-am unit cu Iisus prin Sfânta Împărtăşanie? El nu intră în inimile pline de ură, răutate, invidie, egoism şi mândrie, nu intră în casele în care stăpânesc beţia, desfrâul, necredinţa, deznădejdea. Acestea Îl resping. De aceea, să ne pregătim că vine Hristos la noi. Vine în casele şi în sufletele noastre să ne împace, să ne prefacă inima împietrită în Biserică vie, în altar de rugăciune şi de jertfă. Nimeni să nu fie trist şi tulburat. Nimeni să nu-I închidă uşa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beţii şi desfrâu, în nepăsare şi necredinţă. Crăciunul este praznicul familiei şi presupune unitatea în dragoste a membrilor ei.
Să ne iubim unii pe alţii, să ne iertăm, să ne respectăm reciproc, deoarece toţi alcătuim o familie, ca înnoiţi fiind în întregime, împreună cu îngerii să cântăm: “Hristos Se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul”, căci “Cu noi este Dumnezeu!”