Decalogul (5)
Porunca a treia:“Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” (Ieşire XX; 7).
Această poruncă ne învaţă că numele lui Dumnezeu, care ne aduce la cunoştinţă fiinţa Lui, nu este permis a fi rostit decât cu respect profund. Dacă numele tatălui nostru pământesc ne este scump şi vrednic de cinstire, cu atât mai mult este demn de a fi cinstit, de către noi, creştinii, numele Tatălui ceresc, Care este sfinţenia desăvârşită, de la Care am primit şi dobândim atâtea binefaceri şi daruri.
Noi luăm numele Domnului în deşert: 1.când îl folosim în cuvinte de ocară, în înjurături sau “sudălmi”; 2.când îl folosim în cuvinte de blestem, pentru a ne răzbuna pe cineva; 3.când ne purtăm în chip necuviincios la slujbele dumnezeieşti; 4.când facem glume/bancuri cu numele Lui; 5.când facem un jurământ strâmb sau călcăm, cu intenţie şi cu bună ştiinţă, jurământul făcut.
Jurământul este chemarea/invocarea numelui lui Dumnezeu, pe care o face credinciosul, drept chezăşie/garanţie că spusele sale cuprind adevărul curat/nealterat. La temelia jurământului, creştinul pune: 1.credinţa că Dumnezeu este atotcunoscător şi că este adevărul desăvârşit; 2.credinţa că Dumnezeu cere şi credincioşilor să respecte şi să spună întotdeauna adevărul, pedepsindu-i grav în caz de abatere de la acesta; 3.hotărârea că, în caz că n-ar spune adevărul, el e pregătit să primească de la Dumnezeu orice pedeapsă ar dori să-i dea.
Porunca a treia a Decalogului nu opreşte cu desăvârşire jurământul, ci condamnă încălcarea acestuia, a făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu şi a promisiunilor făcute semenilor. Jurământul poate fi folosit numai în cauze şi situaţii de maximă importanţă, pentru stabilirea adevărului şi curmarea neînţelegerilor, iar nu în orice împrejurare şi pentru lucruri de mică însemnătate; el poate fi solicitat, de asemenea, şi de către autoritatea legitimă (de stat sau în justiţie).
Însuşi Dumnezeu a folosit jurământul: “Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi, zicând: <<Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi>>. Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa. Pentru că oamenii se jură pe cel ce e mai mare şi jurământul e la ei o chezăşie şi sfârşitul oricărei neînţelegeri. În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul: ca prin două fapte nestrămutate – făgăduinţa şi jurământul – în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare…” (Evrei VI; 13-19).
Pe de altă parte, Mântuitorul Iisus Hristos, Care spune despre Sine: “să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V; 17), se pronunţă, în privinţa jurământului, astfel: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: <<Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale>>. Eu, însă, vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al piciorelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei V; 33-37. Vezi şi Iacov V; 12: “Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată”; II Corinteni I; 17: “… la mine da, da să fie şi nu, nu”).
Cu adevărat, mare virtute este încrederea, care trebuie să existe între om şi om, dar şi între om şi Dumnezeu! Dacă relaţiile interumane şi cele dintre oameni şi Dumnezeu ar fi guvernate de încredere, nu ar mai fi nevoie de niciun jurământ!
Porunca a patra: “Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti” (Ieşire XX; 8).
Duminica reprezintă ziua săptămânală de odihnă şi de sărbătoare religioasă a creştinilor, constituind cea dintâi şi cea mai veche sărbătoare creştină. Este zi de sărbătoare încă din timpul Sfinţilor Apostoli, când aceştia “frângeau pâinea”, adică săvârşeau Taina Euharistiei (“Duminica” – “ziua întâi a săptămânii”, Faptele Apostolilor XX; 7), înlocuind Sabatul iudaic. Sub împăratul Constantin cel Mare, duminica a fost recunoscută şi consfinţită oficial, în anul 321, ca zi legală de odihnă săptămânală, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creştine. Duminica se mai numeşte: ziua Domnului (dies dominica), ziua domnească, “ziua pâinii” (conform Sfântului Ioan Gură de Aur), “împărăteasa zilelor” (după afirmaţia Sfinţilor Părinţi), ziua cea dintâi a săptămânii (Matei XXVIII; 1). Păgânii, la rândul lor, o numeau “ziua soarelui” (dies solis). Duminica nu se lucrează, ci fiecare creştin se gândeşte la sufletul său, mergând la biserică şi rugându-se. Creştinul “sfinţeşte” ziua Domnului prin faptele bune pe care le săvârşeşte.
Potrivit “Catehismului ortodox”, a patra poruncă dumnezeiască ne învaţă că, după şase zile de muncă, trebuie să-I închinăm Domnului o zi de odihnă, aşa cum Dumnezeu Ȋnsuşi a făcut la zidirea lumii.
Munca este din Eden: atât munca fizică (“Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească”, Facere II; 15), cât şi munca intelectuală (“Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”, Facere II; 20). Pentru creştini, munca este o virtute şi o îndatorire sacră: “Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor. Iar voi, fraţilor, nu pregetaţi să faceţi ce e bine” (II Tesaloniceni III; 10-13). Apoi, când Iisus a fost acuzat de iudei pentru că săvârşea minuni sâmbăta, El a afirmat: “Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan V; 16-17).
Ȋn Vechiul Testament, ca zi de odihnă şi de rugăciune era ziua sâmbetei, pe care evreii o serbează şi astăzi (Sabatul). Creştinii însă, chiar de la Ȋnvierea Domnului, au ţinut Duminica, adică prima zi a fiecărei săptămâni (precum se poate observa în calendarul bisericesc), nu ultima. Respectând Duminica în locul sâmbetei, creştinii nu încalcă porunca Decalogului, fiindcă ceea ce ne cere această poruncă este ca în fiecare săptămână să se păstreze o zi, ca zi de odihnă, închinată cinstirii lui Dumnezeu. Temeiurile pentru care creştinii au stabilit şi păstrează Duminica, ziua Ȋnvierii Domnului, drept zi de odihnă şi de rugăciune, sunt următoarele: 1.în ziua aceasta a început creaţia lumii; 2.în ziua aceasta a înviat din morţi Domnul nostru Iisus Hristos, biruind deplin păcatul şi moartea; 3.în ziua aceasta S-a arătat Domnul, după Ȋnviere, în mijlocul ucenicilor Săi, spunându-le: “Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate” (Ioan XX; 23); 4.în ziua aceasta S-a pogorât Duhul Sfânt asupra Apostolilor şi, de atunci, El a rămas statornic în Biserică, sfinţind şi întărind pe credincioşi în Hristos (Faptele Apostolilor II; 1); 5.chiar de la început creştinii au ţinut ziua Duminicii drept zi de rugăciune obştească (I Corinteni XVI; 2); 6.Duminica este, deci, ziua de odihnă şi sărbătoarea în care creştinii preamăresc, în chip special, pe Tatăl-Creatorul lumii, pe Fiul-Mântuitorul lumii şi pe Duhul Sfânt-Sfinţitorul lumii.
Porunca a patra ne îndeamnă, de asemenea, ca, în afară de duminici, să cinstim şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta Biserică. De odihna impusă de această poruncă a Decalogului trebuie să se bucure nu numai oamenii, ci şi toate dobitoacele/animalele de care are omul nevoie la munca sa. Însă, obligaţia de a nu face nimic în ziua de odihnă nu trebuie înţeleasă aşa cum o înţelegeau fariseii, abţinându-se de la orice lucru, ci aşa cum a învăţat Mântuitorul Iisus Hristos, că nu este oprit a face o faptă bună în ziua de odihnă (“… se cade a face bine sâmbăta”, Matei XII; 11-12). Prin urmare, sărbătorile creştineşti trebuie respectate astfel: 1.prin încetarea lucrului obişnuit, ca să ne putem înviora puterile trupeşti şi sufleteşti; 2.prin mergerea la sfânta biserică, pentru ca, împreună cu ceilalţi credincioşi, să luăm parte la sfintele slujbe şi să ascultăm cuvântul de învăţătură al preotului; 3.prin săvârşirea de fapte bune, ca: cercetarea celor părăsiţi, ajutorararea celor bolnavi şi neputincioşi, mângâierea celor întristaţi şi alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu şi de folos semenilor; 4.prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.
În concluzie, în amintirea Învierii Domnului şi pentru o trăire perpetuă a acestui eveniment de o importanţă covârşitoare în istoria mântuirii, Biserica a desemnat duminica în locul sâmbetei, ca zi de sărbătoare săptămânală, în care se săvârşeşte, în chip deosebit, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ca zi în care creştinii participă, în mod special, la Cina Domnului, împărtăşindu-se cu Domnul Iisus Hristos, Pâinea Vieţii: “Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el…” (Ioan VI; 48, 51, 54-56). Este vorba despre Sfânta Împărtăşanie, fără de care nimeni nu poate moşteni viaţa veşnică.
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., p. 179. 3.“Catehism ortodox”, ed. cit., pp. 97-114. 4. Pr. Ion M. Stoian, “Dicţionar religios”, Editura Garamond, Bucureşti, 1994, p. 87.
Demers documentar realizat de pr. dr. Cristian Boloş