Florin Nicolae Micaş este sătmărean de-al nostru, absolvent al Liceului Forestier, actualmente Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi”, promoţia 2000, respectiv al Universităţii Transilvania din Braşov, Facultatea de Industrializare a Lemnului, promoţia 2005. De profesie inginer, Florin, după finalizarea studiilor, a revenit pe plaiurile sătmărene desfăşurându-şi activitatea în domeniul pentru care s-a specializat.
Întâlnirea cu tine Florin, Flo cum îţi spun prietenii, este o încântare şi asta pentru că avem o pasiune comună şi anume muzica folk. Ce înseamnă folkul pentru tine?
Ca să rezum scurt şi la subiect, adică inginereşte, aş spune că folkul este o stare de spirit, minte deschisă, suflet înalt, libertate, manifest împotriva nedreptăţilor sociale, nonconformism şi, nu în ultimul rând, folkul este despre iubire.
Fiind cunoscător al genului, cu siguranţă ne poţi spune câte ceva despre începuturile folkului românesc.
Muzica folk îşi are rădăcinile în folkul american care a apărut prin 1930, însă perioada de vârf a cunoscut-o în anii 60, prin mişcarea flower power, ca un protest împotriva războiului din Vietnam. Pe la sfârşitul anilor 60 acest gen muzical ajunge şi în ţara noastră. Un rol deosebit de important l-au avut studenţi de la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, care au înfiinţat celebrul Club A, „ A” fiind tocmai iniţiala de la arhitectură. Acest club era un loc în care se întâlneau tineri dornici de a se manifesta artistic, loc în care se crea muzică de calitate, piese care şi azi înfioară mintea şi sufletul. N-aş vrea să pierd ocazia de a-l aminti, în acest context, pe sătmăreanul nostru Mircea Florian, considerat părintele folkului românesc. Dintre cei care au fost deschizători de drumuri la Club A, aş aminti câteva nume: Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis, Vali Sterian, Dan Andrei Aldea, Nicu Vladimir şi mulţi alţii.
Unii dintre cei care frecventau Club A au devenit cunoscuţi publicului larg, prin poetul Adrian Păunescu care în 1973 a înfiinţat Cenaclul Flacăra, devenit în scurt timp un fenomen al acelor vremuri, muzica folk căpătând o puternică voce în rândul tinerilor de atunci. Satu Mare s-a remarcat prin nume importante în această mişcare culturală, dar şi în Cenaclul „Cetatea” înfiinţat de regretatul poet Emil Matei, la noi în oraş. Pe care dintre ei i-ai cunoscut şi/sau ai colaborat de-a lungul vremii?
Nu putem vorbi de o colaborare, însă i-am cunoscut pe mulţi dintre ei. Am cântat pe aceeaşi scenă cu mari folkişti sătmăreni cum ar fi regretatul Octavian Bud – bunul nostru prieten, cu regretatul Emilian Onciu, Mircea Florian, Gigi Molnar, Ionel Bledea, Sorin Bălaj, Sorin Boroş dar şi cu mari artişti din ţară, ca Mircea Vintilă, Marius Baţu, Cristi Buică şi mulţi alţii. De toţi aceştia mă leagă amintiri frumoase. Niciodată spectacolul nu se consuma în totalitatea lui pe scenă, de fiecare dată după întâlnirea cu publicul, mai aveam ceva de spus, ne retrăgeam la o cântare, până în noapte, cu cântece şi poveşti nemuritoare care şi azi îmi încântă auzul.
Tu când şi cum te-ai întâlnit cu muzica folk, implicit cu chitara?
În 2001, student fiind, ajuns la facultate în Braşov, am intrat într-un cerc de prieteni care ascultau grupul folk „ Pasărea Colibri”. Era foarte la modă în acele vremuri să asculţi folk şi să ai o chitară. Făceam multe drumeţii pe munte, iar seara se lăsa cu foc de tabără, un cadru perfect de a cânta folk. Unul dintre băieţi avea o chitară pe care mi-o împrumuta uneori şi astfel încet – încet am reuşit s-o descifrez într-o anumită măsură. Până să am eu chitara mea, a trecut o vreme, dar deja aveam câteva piese pe care le stăpâneam.
Se poate vorbi de un anume moment de debut în ceea ce te priveşte sau pur şi simplu te-ai trezit în mijlocul fenomenului?
Debutul a avut loc într-un local cu specific folk-rock din Satu Mare, în toamna anului 2007. Înainte de această întâmplare, am fost cu nişte prieteni la Barajul de la Firiza, şi după o cântare mi-au propus să merg la localul respectiv unde avea să aibă loc un spectacol folk. Nu ştiam exact despre ce e vorba, dar am acceptat. Cert e că acolo i-am întâlnit pe Tavi Bud şi pe Gigi Molnar. Din acel moment pot să spun că cel care a crezut în mine şi a devenit rampa mea de lansare a fost Gigi Molnar, pe vremea aceea Gigi fiind directorul Centrului de cultură „George Mihail Zamfirescu”. Azi îi mulţumesc pentru că mi-a dat şansa de a mă exprima artistic. Gigi m-a promovat în nenumăratele spectacole folk pe care le-a organizat de-a lungul vremii, lansând, de altfel, mulţi tineri talentaţi, dornici să se manifeste în domeniul artistic. Sigur că de numele lui şi de al instituţiei pe care o conducea se leagă spectacole memorabile şi festivaluri importante, de anvergură internaţională, cum ar fi Samfest Jazz sau Samfest Rock, iniţiate chiar de el, care au avut un mare impact asupra unui semnificativ segment de public, ridicând cultura sătmăreană la un alt nivel. Dar cel mai îmbucurător este faptul că în Satu Mare există public pentru aceste genuri muzicale, ceea ce e un semn bun.
Ştiu că ai creaţii proprii! La tine cum funcţionează? Cum ia contur o piesă nouă?
Dacă vine vorba de text, nu am creaţii, însă partea muzicală la unele poezii o fac eu. Poezia o iau de peste tot, de oriunde, cel mai la îndemână fiind netul, deşi îmi place şi mă simt confortabil să ţin în mână o carte. Dacă găsesc ceva ce-mi place, iau chitara în braţe şi vorba bancului: „ Ce faci acolo? Cânt la chitară! Da, eu ştiam că trebuie să pui degetele pe mai multe corzi, nu numai pe una! Ăia caută, eu am găsit!”
Crezi că muzica folk prinde în rândul tinerilor?
Da, prinde la o parte dintre ei pentru că mai există tineri care citesc, se documentează, învaţă şi mai au o fărâmă de simplitate în ei.
Cum se împacă ingineria cu folkul? Ca la Club A?
Exact! Şi am să te trimit la două exemple elocvente: regretatul Ioan Gyuri Pascu (inginer), Alexandru Andrieş (arhitect). Îi amintesc pe ei pentru că îmi place abordarea lor.
Poţi să ne împărtăşeşti un moment memorabil pe care l-ai trăit ca folkist?
Aş spune mai degrabă o amintire interesantă care s-a petrecut prima dată când am cântat pe scena Teatrului de Nord. Conştientizând faptul că mă aflu într-o instituţie „ burduşită” de cultură, m-au năpădit atât de tare emoţiile, încât au început să-mi tremure vocea şi picioarele. Cred că Cerul a fost cel care m-a scos într-un final fericit. Abia atunci am înţeles, cu adevărat, ceea ce tot îi auzeam pe marii artişti spunând: Un artist care simte cu adevărat emoţia, arde ca o flacără pe scenă. Oh, da! Şi cu ce flacără!
Dacă doreşti să mai exprimi şi alte gânduri pentru cititorii acestei pagini de cultură…
Aş veni mai degrabă cu un sfat! Oameni buni, fiţi cu minte, nu cuminţi! Şi bineînţeles, ascultaţi folk!
Mulţumesc! El este Flo şi până data viitoare nu uita, drag cititor, să fii creativ şi autentic!
Georgeta Govor