Cserey Csaba, Csabcsi, aşa cum e cunoscut în rândul artiştilor, s-a născut la 16 noiembrie 1958 în Gheorgheni, judeţul Harghita. Este artist percuţionist la Centrul Cultural „G.M. Zamfirescu” Satu Mare, un talent de senzaţie, un artist complex aflat în slujba artei. Vă propun o poveste plăcută a unui maestru al percuţiei, un spirit liber, cum însuşi artistul se declară, de o modestie desăvârşită, modestie pe care eu o asociez cu valoarea lui ca artist, dar şi ca om.
Dacă te-aş provoca să transpui ritmul muzical în cuvinte, cum l-ai descrie?
Mi-ai adresat o întrebare foarte bună. Aş spune că e însăşi viaţa. Uneori mă surprind stând şi ascultând ritmul picăturii de ploaie care bate în streaşină. Alteori paşii mă poartă pe drum spre vreun concert şi simt ritmul lor pulsând a viaţă. Alteori mă minunez în faţa naturii cum vibrează în cadenţe noi, chiar tainice, parcă ar fi o şoaptă a ei către mine. Îmi trăiesc viaţa într-un ritm continuu, uneori mai dinamic, alteori mai dramatic, mai slow, în funcţie de trăirea interioară, de emoţiile fiinţei mele. Zi sau noapte, în mine se creionează formule ritmice ce-mi incită imaginaţia. Bătăile inimii, cuvintele pe care le rostesc, clipitul genelor mele, totul este o perpetuă mişcare. Nu întâmplător am intitulat cartea mea „ Nu există viaţă fără ritm”. De altfel, aceste aspecte sunt bine definite într-un „abecedar” ritmic din India, Konkol. De asemenea, cu mii de ani în urmă, în Congo toba era un mijloc de comunicare între oameni, ceva foarte profund, poate greu de înţeles în zilele noastre, dar era o artă a vorbirii „Talking drums” (tobele vorbitoare).
Mulţi dintre cei care au simţul ritmic, ascultând muzică, instinctiv simt nevoia să ţină tempoul, prin gesturi simple pe care le cunoaştem cu toţii. Când ai simţit tu că pentru tine nu e suficient un asemenea gest de exprimare?
Mă întorc cu gândul în copilărie. Iniţial îmi plăcea foarte mult să desenez. Însă într-o dimineaţă, m-am trezit auzind-o pe mama, care trebăluia prin bucătărie, fredonând cântecele care se difuzau la radio. Îmi plăcea, îmi crea o stare de bine. Am început să fredonez şi eu alături de ea, fiind foarte atent la linia instrumentului care dădea savoare cântecului, ritmul. Mă atrăgea, ca un fel de chemare misterioasă. Astfel am lăsat desenul şi prin anii 69-70, elev fiind prin clasa a VII-a sau a VIII-a, m-am apucat de tobe. Am început să citesc şi să mă documentez tot mai mult legat de acest instrument. Am aflat lucruri inimaginabile pentru mintea mea de copil. Acesta a fost momentul magic care m-a atras în lumea ritmului.
Ce alte amintiri te mai leagă de această perioadă?
În anii 68-69 m-a prins foarte tare fenomenul american Woodstock. Eram un Hippie convins. Umblam în celebrii pantaloni trapezi. Purtam plete (râde). La un moment dat, poliţiştii mi-au atras atenţia că pletele mele sunt cam rebele, aşa că m-am trezit cu foarfeca lor, aşa la întâmplare, în părul meu, apoi m-au trimis la frizer ca acesta să-l aranjeze. Eram revoltat şi mi-am propus să nu le fac pe plac, aşa că am rămas cu părul vâlvoi, lăsat aşa în bătaia vântului. Şi azi mă amuză această întâmplare. Ascultam muzica acelor ani – Deep Purple, Jimi Hendrix,Led Zepelin, Beatles, Elvis. Un prieten care venea dintr-o familie de muzicieni mi-a arătat câteva trucuri în ale tobei aşa că am făcut trupa şcolii. Ţin minte primele „coveruri” pe care le cântam: Zai zai, Partira (Sergio Endrigo). Mai apoi piese celebre ale unor trupe la modă pe la noi, Omega, Illes (trupe din Ungaria), Mondial, Savoy, mai apoi Phoenix. Nimeni nu ne-a tras de mânecă să mergem să cântăm. Simţi în tine această chemare care te atrage ca un magnet. De la sine am început să cântăm, aveam curiozitatea de a desluşi tainele muzicii, aveam fantezie. De altfel, aşa au apărut şi s-au dezvoltat de-a lungul vremii stilurile muzicale, prin imaginaţie, creativitate, ascultând multă muzică de calitate, dar şi muzica sufletului tău. Nefiind prea multe trupe în zonă, la un moment dat prin anii 70-71, ţin minte că în restaurante cântau trupe de lăutari, muzicieni extraordinar de talentaţi. Observându-mi talentul de toboşar, m-au invitat să cânt cu ei. Eu eram cuminte, îi ascultam, mi-am dat seama că de la ei am ce învăţa. Eram foarte atent la tot ce făceau ei. Mi-amintesc cu duioşie câtă grijă îmi purtau. Eram un copil. Uneori observau că oboseam şi atunci făceau pauză. Au fost primii mei dascăli de muzică şi le mulţumesc şi în ziua de azi.
Cum ai ajuns în Satu Mare? Cum a început povestea ta muzicală în urbea noastră?
Lucrurile au început să se îngreuneze tot mai mult în ţară. Mă simţeam tot mai îngrădit, şi îţi dai seama ce însemna asta pentru spiritul meu flower – power. În 1989 am cântat la Sovata, unde am cunoscut-o pe fosta mea soţie, aşa că am venit pe meleagurile sătmărene, trăgându-mă uşor către graniţă, aici se simţea parcă o dâră din spiritul occidental. Ajuns în Satu Mare, am auzit tocmai de un concurs de toboşar la Teatrul de Nord. Ne-am prezentat vreo 5-6 toboşari. Am fost bucuros că m-au selectat pe mine. Mare mi-a fost surpriza când am descoperit că mai toţi angajaţii, la acea vreme erau secui de ai mei. Până la urmă, era pentru mine un fel de a fi acasă, iar asta m-a făcut să mă simt bine.
Care este stilul muzical care rezonează cel mai profund cu vibraţia fiinţei tale?
Am cântat de la muzică de dans sau populară, până la muzică clasică, folk, rock, orice stil. Am făcut asta cu drag şi sinceritate. Însă, fiind un spirit liber şi cu fantezie, recunosc că mă regăsesc la maximum în jazz. Acest stil este cel mai exprimabil, din punct de vedere muzical.
Spune-ne câteva nume alături de care ai avut colaborări…
Prin anii 1977-78 aveam o trupă, „Vox T”, în Miercurea Ciuc, alături de care am câştigat numeroase şi importante premii. Am ajuns la TVR ca şi colaboratori, timp de doi ani realizând înregistrări la Electrecord. Abordam muzica progresivă. Acolo am avut un coleg de trupă un muzician de excepţie, faţă de care şi azi am un respect deosebit. Atunci mi s-au deschis porţile, am învăţat tehnici noi, acolo am trăit momente excepţionale. Am acompaniat nume importante ale muzicii uşoare româneşti, cum ar fi Eva Kiss, Maria Nagy, Mihai Constantinescu, Cornel Constantiniu, dar am evoluat pe scenă şi alături de mari actori, cum ar fi Florin Piersic sau Colea Răutu. Am acoperit toate genurile muzicale, de la muzică populară cum ar fi Maria Ciobanu, până la jazz cu Aura Urziceanu. Am bătut ţara-n lung şi-n lat de pe litoral până la Satu Mare. Aici am cântat cu toate trupele locale, senzaţionale la vremea aceea. Apoi, la un moment dat, am simţit nevoia de a-mi exprima propria-mi muzică printr-o creaţie, astfel am făcut prima mea lucrare, o compoziţie pe care încerc s-o prezint la fiecare concert pe care îl susţin. Alte porţi mi s-au deschis, la alt nivel. Am fost în concerte prin ţară. Astfel i-am cunoscut şi am ajuns să colaborez cu Harry Tavitian, Jimi Lako, Mihai Iordache, Johnny Răducanu, Al di Meola, Aura Urziceanu, Wolfgang Pușkin, şi mulţi alţii. La un moment dat, după ce a fost oprit Cenaclul „Flacăra”, Adrian Păunescu mai reuşea să facă câte un spectacol cu folkişti şi trupe rock. Degeaba, dacă în tine există acest microb, nu te poate opri nimeni, tu ca artist trebuie să te exprimi, altfel nu exişti. Păunescu, prin folk a promovat şi a adus în atenţia publicului o altă culoare în peisajul muzical. Aşa am colaborat cu trupe mari cum ar fi Iris şi cu folkişti remarcabili în spectacole organizate de Adrian Păunescu. Am avut concerte nenumărate în ţară, peste hotare, chiar şi pe alte continente. Nu pot să fiu decât recunoscător pentru drumul meu în artă.
La spectacolele organizate în oraşul nostru, la un moment dat am remarcat o trupă de percuţionişti sătmăreni. Cum ţi-a venit această idee?
Nu prea erau în ţară trupe de percuţionişti, dacă nu mă înşel chiar deloc nu erau la acea vreme, aşa că s-a născut Trupa Mistic, în anul 2000. Era fiica lui Gigi Molnar, Ştefania, la flaut, iar la percuţie Feri Balogh, Istvan Laskovici şi cu mine. Am participat în această formulă cu succes şi la festivaluri internaţionale.
Care sunt primele trei lucruri de care le vorbeşti încă de la prima întâlnire copiilor de care te ocupi?
Copiii sunt sensibilitatea mea. Le spun cât de important e să ne ascultăm cu atenţie unii pe alţii. Le vorbesc apoi despre prietenie, despre sensul ei, iar în ceea ce priveşte lecţiile de muzică, îi indemn să se lase natural şi firesc în voia muzicii, a ritmului, să-l simtă cu adevărat, şi doar apoi să învăţăm tehnicile specifice instrumentelor.
Ştiu că ai fost implicat şi în acţiuni de caritate…
Aici e vorba de a fi împreună, muzica e un mijloc de comunicare, un schimb de energie. Am fost alături de copii de la oncologie, boli mintale, sindrom Down. Nu am să dezvolt mai mult subiectul, îţi spun doar un simplu exemplu. Am cântat oamenilor privaţi de libertate şi i-am văzut cum se transformă în copii, intrând în ritmurile muzicii.
De obicei vedem în spectacole toboşarul clasic cu celebrele beţe, însă pe tine te vedem, de multe ori, exprimându-te artistic, folosind o mulţime de instrumente de percuţie foarte interesante, chiar exotice. Care este povestea lor?
Tobele mă încarcă de energie, iar prin aceste instrumente mă încarc sufleteşte, e o altă dimensiune care îţi dă o stare de linişte, de relaxare. Sunt instrumente meloterapeutice, asiatice. Te laşi în voia sunetelor şi implicit în esenţa fiinţei tale, care niciodată nu te minte, trebuie doar să o asculţi.
Cum ai ajuns la o performanţă atât de înaltă?
Autodidact, studiu, disciplină, mi-am urmat harul, pentru mine muzica e şoapta lui Dumnezeu. Ştiu că acesta e destinul meu. Omul, pe firul vieţii, urcă pe nişte trepte, care duc undeva. Când faci primul pas trebuie să ai încredere că-l faci şi pe următorul. Când ajungi la 10, ţi-e frică să nu cobori trepte, dar se poate întâmpla; în acel moment trebuie să îţi rememorezi crezul care îţi va da un nou elan. Aşa am reuşit să împlinesc 55 de ani de carieră artistică, smerit în faţa lui Dumnezeu pentru harul pe care mi l-a dăruit.
Există vreo formulă muzicală în care cânţi azi?
Trupa „Urban Tribal Band”. O trupă de familie, de prieteni. E soţia mea Cserey – Both Zsuzsa – saxofon şi voce, Tallian Cristian, Toth Lacko, Ovidiu Chiorean şi eu… noi, băieţii la percuţie. Abordăm folclor românesc şi maghiar autentic îmbinat cu ritmuri africane.
Este cineva căruia azi ai vrea să-i mulţumeşti pentru ceea ce eşti?
Lui Dumnezeu, şi mamei pentru că mi-a dat viaţă.
Un gând pentru cititorii acestei pagini de cultură…
Cred că urmează o altă treaptă în viaţa şi cariera mea. În curând voi pleca din Satu Mare. Mă stabilesc în Cluj şi bineînţeles mă voi ocupa în continuare de muzică. Deja am o colaborare cu Universitatea, însă am să revin cu drag să susţin concerte în acest oraş care m-a luat sub aripile lui, iată, 33 de ani. Mulţumesc tuturor sătmărenilor pentru căldura lor. M-am simţit iubit, şi nimic nu este mai presus de asta.
Mulţumesc! El este Csabcsi, şi până data viitoare, nu uita, drag cititor, să fii creativ şi autentic!
Georgeta Govor