“Crucii Tale, ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”
Putem privi Sfânta Cruce din mai multe unghiuri: ca obiect de cult, ca lemn pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, ca semn distinctiv al creștinilor, ca armă de biruință împotriva diavolului, ca semn al Fiului lui Dumnezeu, care se va arăta pe cer la a doua Sa venire întru slavă (Matei XXIV; 30) și, în cele din urmă, ca încercare la care este expus omul în cursul vieții sale pământești.
Astfel, putem defini crucea ca fiind un obiect din lemn, piatră sau metal, care înfăţişează răstignirea lui Iisus Hristos. În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură. La moartea pe cruce erau condamnați cei mai periculoși criminali, cei mai mari răufăcători, cei care reprezentau o amenințare pentru societate. Supliciile celui răstignit erau groaznice; ele puteau dura două sau trei zile, până când cel condamnat murea sfâșiat de chinuri. Strigătele scoase de acesta erau înfiorătoare. Uneori, pentru scurtarea suferinței, i se sfărâmau fluierele picioarelor. Prin răstignirea lui Iisus pe ea, din simbol al rușinii și al ocării, crucea a devenit semn de biruinţă. Dacă omul a căzut în păcat prin pom (în Grădina Edenului), el se mântuiește tot prin pom, adică prin lemnul crucii, scria Sfântul Ioan Gură de Aur.
Totodată, Crucea Domnului reprezintă o carte întotdeauna deschisă și actuală, prin intermediul căreia Hristos ne învață ce înseamnă iubirea, smerenia, iertarea și răbdarea, trepte pe care trebuie să urcăm spre a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Crucea poate fi comparată foarte bine cu o scară. Iisus a înviat și S-a înălțat la cer după ce, în prealabil, S-a urcat pe cruce. În consecință, creștinul, dornic să ajungă în Rai, e dator să parcurgă drumul mântuitor al Crucii. De fapt, fiecare creștin este un permanent purtător de cruce, fie că aceasta e mai grea, fie că e mai ușoară. A-ți purta crucea cu demnitate, credință și răbdare înseamnă a-L imita, după putere, pe Hristos, înseamnă a parcurge împreună cu El traseul de la suferință la biruință, de la moarte la înviere. Iisus Hristos, remarca Părintele Dumitru Stăniloae, Se face contemporan nouă, oferindu-ne ajutorul Său necondiționat.
Crucea este armă împotriva diavolului, deoarece prin jertfa Domnului a fost biruită puterea celui rău, a păcatului şi a morţii: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă, mărturisește troparul de la Taina Sfântă a Maslului; că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; căci morții i-ai sculat și moartea ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și învierii”. Prin Cruce și Înviere, Iisus ne-a adus mântuirea. În cimitire, Crucea veghează somnul celor adormiți până la a doua venire a Domnului. Prezența Crucii la mormânt este un semn că cel plecat pe calea veșniciei a adormit întru credința și nădejdea învierii spre fericirea veșnică.
De asemenea, semnul Sfintei Cruci constituie cea mai scurtă mărturisire de credinţă a creştinilor. În clipa în care ne însemnăm cu Sfânta Cruce, ne mărturisim credinţa în Sfânta Treime, adică în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu în trei Persoane. În primele secole ale creștinismului, îndeosebi în perioada persecuțiilor, creștinii se recunoșteau între ei desenând pe jos o cruce sau un pește. Însă, persecuțiile s-au încheiat; nu mai suntem condamnați la moarte dacă ne însemnăm în public cu Sfânta Cruce. Ca atare, nu se cuvine să fim cuprinși de rușine în clipa în care trecem prin fața unei biserici sau a unei troițe și ne facem semnul Sfintei Cruci. Dimpotrivă, refuzând să ne facem semnul Crucii, Îl tăgăduim pe Hristos, Care S-a jertfit pentru noi, dovedindu-ne, în același timp, șovăielnici în credința noastră în Sfânta Treime.
Hristos este nedespărţit de Cruce. Tocmai de aceea s-a dezvoltat o veritabilă “teologie a Crucii”. Nu putem vorbi despre Cruce fără a face referire la persoana Mântuitorului, întrucât opera Sa mesianică şi iubirea Sa supremă sunt încununate în momentul răstignirii şi apoi al învierii, când El restabilește pacea între om şi Dumnezeu. Evidenţiind importanţa Crucii în viaţa duhovnicească a creştinilor şi imposibilitatea accederii în Rai fără a parcurge drumul Crucii, Sfântul Apostol Pavel remarca: “Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I; 18). În concluzie, noi, creștinii, ne închinăm Sfintei Cruci, o cinstim și o sărutăm cu pioșenie, știind că ne închinăm înaintea Domnului Iisus Hristos, a Mântuitorului sufletelor noastre.
Preot dr. Cristian Boloş
