Pe 22 octombrie 2023, se împlinesc mai bine de 365 de zile de când am primit un volum cu poezii selectate de Ion Cristofor la împlinirea vârstei de 70 de ani, într-o colecţie de elită, colecţia ,,Echinox”, girată de trei scriitori contemporani redutabili: Horia Bădescu, Ion Pop, Eugen Uricariu.
Antologia cu pricina, Laureat al norilor, 1982-2021 (648 pagini) cuprinde producţia lirică, de la debutul sărbătoritului -În odăile fulgerului (1982), o travestire/ o răsucire a unui îndepărtat îndemn labişian- până la (inclusiv) Poeme canibale (2021).
Deci, timp de un an spre doi, am citit numai poezie paradoxistă, căci toată creaţia domnului Ion Cristofor este explicativă pentru un studiu complex de sociologie neaoşă pentru ceea ce înseamnă în România fiul de ţăran adăpat la cultură, întâi şcolit sistematic, aplecat temeinic studiului de cauză, apoi dezlegat de greutătile mărunte ale zilelor plictisitoare. Îmbătrâneşte frumos şi sănătos! Asta este expresia pe care i-o dorim autorului: să crească şi să odrăslească.
Suprarealismul la nivel poetic este al unui creator apropiat de Gellu Naum sau Ion Caraion, asociat tuturor mişcărilor moderniste, care n-au pătruns mai niciodată în spaţiul românesc. Ar fi o premieră în poezia actuală.
Să nu se uite în niciun comentariu critic, indiferent de unde ar veni, că Ion Cristofor a terminat franceza şi româna la Cluj. Are şi câteva reuşite traduceri. Teza lui de doctorat 1-a avut în vedere pe Aron Cotruş.
Un mare minus are literatura română că n-a centralizat în nici un fel fluxul traducerilor efectuate de românii de după 1990.
Am citit toate comentariile critice despre volumele de poezii ale lui Ion Cristofor, aşa că sunt în măsură, deci şi îndreptăţit, să am câteva opinii critice, folositoare viitorilor critici şi istorici literari care se vor aplica asupra poeziei echinoxistului.
Ba, eu cred mai mult că, dincolo de poezia leneşă şi slugarnică întâlnită în perioada proletcultistă, poetul de la Cluj a zburlit în penele poeziei universale, scria şi publica aproape subversiv o creaţie zvâcnită ca un flash, despărţindu-se total sau rămânând indiferent de mulţime. Lasă în urmă creaţia rezultată din politica p.c.r. O pronunţă în surdină să nu-l audă nimeni. Universul său interior pulsează cuvinte răcoritoare. Niciodată nu se îndepărtează de miezul sau de titlul volumului. Iată câteva sumare interpretări.
„Porumbel în apus” este titlul unei creaţii la care se pretează un autor plastic, pictor, grafician. Autorul constată, contemplând oceanele de stele ale nopţii, cum zicea Eminescu. Se strecoară, desigur subtil şi vede epic şubrezirea stelelor din cauza anotimpurilor, pe care poetul – cu un termen pământesc, brâncuşian- o numeşte şlefuire. Şi când ne-am aştepta ca poetul să-şi continue adâncirea în vorbe, scoate la iveală…corbul, simbolul cel mai autentic al răului, al negrului. Nu-l mai invocă decât pe Edgar Allan Poe, deci poetul. Prozatorul a cunoscut o translaţie în franceză, în 1842.
Imaginaţia poetului român merge mai departe – apelează, printr-o metaforă revelatorie formulând iar imaginea năvălitorilor tătari în hoarde învăluind şi prin substituire poetul drept „porumbel în apus”. Câtă melancolie sau nu se află aici, mi se pare inutil. Este o constatare poetică şi atât!
Flash-urile, în traducere liberă, presupun o izbitură, un şoc, este un fel de captatio, de atenţionare, de care trebuie neapărat să ţii seama, dacă vrei să înţelegi ceva despre poezia lui Ion Cristofor. El poate şi trebuie asimilat tendinţei moderne, după clasificările lui Matei Călinescu. Are toate determinările încropite de ideo-criticul Adrian Marino.
Ultima găselniţă… poetică, departe de o fi o trimitere la Geo Bogza – interbelicul!, dar poema care răspunde la toate întrebările edulcorate sau opere post-moderniste care se flutură peste tot în spaţiul literar actual – o convenţie. Le punem sub preş, chipurile, suntem pudici şi mergem înainte. După obiceiul, nu zic metoda Al. Piru, deşi era mai mult metodă – dar distinsul istoric literar avea obiceiul de a sugruma ideea poeziei printr-o afirmaţie favorabilă, după care trecea critic la tocat mărunt. În final, totul era sfărâmat, zdrobit, de nu se mai aduna ceva. Reprezentativ, n-avea din ce. Dar numele…o, ba!
Marian BARBU