More

    Dictatul de la Viena și destructurarea bisericii românești sătmărene

    Evenimentele anului 1940 au îngenunchiat România în faţa politicii revizioniste şi revanşarde promovată de marile puteri europene, românilor impunându-li-se acceptarea unui teritoriu drastic amputat, realitate dramatică pe care istoriografia o califică în dublă interpretare: dictat sau arbitraj.

    Numit „dictatul axei”, inclusiv de către ambasadorul SUA la București, în scrisoarea adresată la data de 6 septembrie 1940 Departamentului de Stat, Dictatul de la Viena a fost „soluţia” impusă României prin intermediul ministrului de externe al Reichului, Joachim von Ribbentrop şi a omologului său italian, contele Ciano, ca rezolvare a „diferendului” teritorial româno – maghiar, prin care cele două state îşi disputau apartenenţa şi autoritatea asupra Transilvaniei.
    Desconsiderând structura etnică a populaţiei, realităţile demografice din teritoriul cedat Ungariei (cu o populație românească majoritară!), Germania nazistă deschidea calea unor grave şi injuste atitudini discriminatorii faţă de populaţia românească, contrare chiar prevederilor Dictatului de la Viena potrivit căruia, la punctul 5, se garanta „protecţia minorităţilor”.
    Consecinţele de ordin teritorial, impuse prin Dictatul din 30 august 1940, incumbând nu doar pierderea unui important teritoriu cu valenţe profund identitare ci şi pericolul pierderii caracteristicilor etnice, au afectat în mod direct şi crucial comunităţile româneşti din Transilvania. Prima repercusiune a Dictatului de la Viena a fost cu celeritate simţită de populaţia românească, supusă crimelor, expulzărilor, maltratărilor şi refugiului forțat în România.
    Istoriografia românească, dar nu numai, oferă informaţii elocvente despre acţiunile represive, nu de puţine ori violente, pe care puterea maghiară le-a îndreptat împotriva comunităţilor româneşti, încălcând chiar prevederile Dictatului de la Viena.
    Comprehensiunea documentelor arhivistice, dar şi a surselor edite, demonstrează multiplele metode coercitive promovate de autorităţile ungare în perioada 1940 – 1944. Cea mai mare parte a acestora vizau:schimbarea raportului demografic în favoarea populaţiei maghiare;trecerile forţate la confesiunea romano-catolică sau reformată;maghiarizarea prin intermediul învăţământului, bisericii, armatei; pauperizarea populaţiei (lipsa bonurilor de alimente, a locurilor de muncă, confiscarea proprietăţilor, retragerea brevetelor etc.);
    Politica promovată de statul maghiar a avut consecinţe majore inclusiv asupra vieţii confesionale a românilor din nord – vestul Transilvaniei, afectând puternic viaţa comunităţilor româneşti, pentru care biserica reprezenta unul din cele mai puternice simboluri ale identităţii naţionale. Biserica din Ardealul ocupat „a avut şi ea partea ei largă de suferinţă, în acţiunea metodică de prigoană şi exterminare îndreptată împotriva poporului român.
    Documentele arhivistice întregesc registrul informaţiilor epocii, oferind date menite să evidenţieze implicarea factorilor politici români, a instituţiilor din România, dar şi rolul deosebit de important pe care biserica din Transilvania, prin reprezentanţii săi, l-a avut în misiunea majoră de contracarare a politicii de maghiarizare promovată de statul ungar.
    Conflictul dintre Statul maghiar şi Biserica românească s-a acutizat o dată ce guvernul ungar nu a recunoscut parohiile româneşti înfiinţate după anul 1918, a confiscat proprietăţile acestora, iar clerul nu a mai fost salarizat. Era încă o metodă prin care preoţii români au fost determinaţi să se refugieze în România, comunităţile româneşti fiind astfel mult mai uşor de maghiarizat.


    Actele legislative emise de guvernul maghiar în anii dictatului au adus modificări semnificative inclusiv în viaţa religioasă. Prin ordinul cu nr. 1440/1941, completat de 1470/1940 M.E., biserica a fost obligată să plătească despăgubiri băneşti pentru proprietăţile pe care le deţinuse până la pronunţarea dictatului, fiindu-i confiscate şi sechestrate terenuri, păduri şi alte averi bisericeşti. Pe baza aceluiaşi ordin, au fost trecute în patrimoniul statului maghiar imobilele ce aparţinuseră bisericilor româneşti, ordinul prevăzând că “imobilele alienate de Stat cu titlu gratuit în favoarea altor instituţiuni, sau unor persoane particulare, trec şi ele de deplin drept în proprietatea statului maghiar”.
    Situaţia era prezentată şi în Raportul Episcopiei Ortodoxe de Oradea, în care se arată că, în primele zile ale ocupaţiei horthyste, “administraţia militară a reuşit să deposedeze de ultima brazdă de pământ, primită din reforma agrară română, sate întregi, toate instituţiile culturale româneşti, în primul rând biserica şi Episcopia Ortodoxă Română”. Rând pe rând, tot mai multe parohii au fost „deposedate de pământurile ce le-au primit pe baza legii reformei agrare, ca sesiuni bisericeşti, preoţeşti, cantorale”. Încercările de remediere a acestei realităţi au rămas fără vreun răspuns favorabil: „ne-am plâns la guvern (maghiar – n.n.) fără să primim un răspuns satisfăcător”.
    Ordonanţa cu nr. 24024/1940V.Km. precum şi ordonanţa 700/1941 au contribuit substanţial la procesul de maghiarizare, autorităţile ungare limitând drastic înfiinţarea şcolilor primare româneşti, a claselor cu predare în limba română şi a şcolilor confesionale. Convertirea forţată a românilor a fost realizată intens şi prin sistemul de învăţământ, o pârghie extrem de facilă în obligarea elevilor de a accepta confesiunile etnicilor maghiari. Prezentăm aici doar exemplul şcolii din Carei, județul Satu Mare, unde învăţătoarea a ars cărţile româneşti, precum şi cazurile şcolilor din oraşul Satu Mare, în care au fost convertiţi în doar câteva zile ”aproximativ 500 de elevi români prin acţiunea preotului Ulicec şi a profesorilor Lövincz Layod, Koos şi Acs”. În comuna Andrid, ”elevii de la școala primară, de origine etnică română, au fost trecuți în scriptele școlare, în majoritate, ca fiind maghiari”. Exemplele, desigur, pot continua!
    Inspectoratul şcolar din Debrecen, prin adresa cu nr. 3746/1940, din 19 ianuarie, “îndruma” conducerile şcolilor secundare, ca în şcolile frecventate de elevi ortodocşi români, “religia să se facă în limba Statului, adică în ungureşte”. Deznaţionalizarea prin intermediul şcolii, în care marea majoritate a dascălilor erau maghiari, a fost cu ardoare susţinută de autorităţi, astfel, deşi au fost înaintate guvernului ungar circa 800 de cereri pentru autorizarea şcolilor confesionale primare în limba română, până la începerea anului şcolar 1941-1942 Ministerul Maghiar al Instrucţiunii Publice n-a aprobat nici măcar o singură cerere!
    Preoţii români, prin cursurile de catehizare, erau cei care se străduiau să asigure o formă de învăţământ în limba română.
    În judeţul Satu Mare, din 20 de şcoli primare existente înainte de dictat, nu s-a menţinut niciuna, în întreg judeţul neexistând nicio şcoală secundară românească. Elevii români erau „persecutaţi mereu prin batjocoriri de către învăţătorii unguri”, iar părinţii, la întrebarea în ce limbă doresc să înveţe copii lor?, erau obligaţi să răspundă în prezenţa jandarmilor şi notarului, „siliţi a alege limba maghiară dacă nu vor să se expună tuturor şicanelor posibile”. Părinţii care au semnat cererile de înfiinţare a claselor cu limba de predare română au fost intimidaţi, prin diverse metode, inclusiv de către autorităţile locale, astfel că, deşi în fiecare comună existau mai mult de 20 de semnături, cât solicita legea ungară, toţi cei care au semnat erau chemaţi de notar „pentru cercetare”, fiind intimidați, amenințați și chestionați: „cine i-a pus să semneze cererea şi dacă au ştiut ce semnează?
    Impunerea învăţământului în limba maghiară era considerată de către români o “adevărată inchiziţie sufletească şi o insultă la demnitatea unui neam dornic de cultură şi înaintare”. Încercarea impunerii utilizării limbii maghiare inclusiv în liturghia religioasă, a stârnit protestul preoţilor care îşi justificau refuzul prin diferite explicaţii ce ţineau de procedurile de cult, sau de misiunea pastorală pe care o aveau, aceea de a sluji credincioşilor în limba în care sunt înţeleşi de către aceştia. Preoţii, însă, au fost obligaţi să accepte să fie intonat, în cadrul liturghiei, imnul naţional maghiar, în caz contrar „expulzarea lor era certă”.
    Una din frecventele modalităţi prin care românii erau determinaţi să se convertească la religii maghiare era cea aplicată în garnizoanele militare: “…rezerviştii români înapoiaţi de pe frontul rusesc, ajunşi în garnizoanele unităţilor din care fac parte, sunt menţinuţi sub arme, în timp ce rezerviştii unguri sunt lăsaţi la vatră… În acelaşi timp însă, ofiţerii unguri fac presiuni asupra lor, constrângându-i să treacă la una din religiile maghiare. Cei care consimt să treacă, sunt imediat desconcentraţi, iar cei ce se opun sunt trimişi la diverse detaşamente de muncă silnică”. A fost şi cazul soldatului rezervist Balota Ioan din Careii Mari, judeţul Satu Mare, care “după ce a consimţit să treacă la religia romano-catolică a fost imediat desconcentrat”.
    În oraşul Satu Mare locuitorii puteau obţine un loc de muncă pe baza unui certificat emis de către preotul Ulicec, iar eliberarea acestuia se făcea doar după ce solicitantul semna o cerere prin care se obliga să treacă la religia catolică.
    Renunţarea la propria confesiune şi convertirea forţată, modificarea registrelor de stare civilă, maghiarizarea antroponimelor, distrugerea, profanarea sau închiderea bisericilor, nerecunoaşterea episcopiilor greco-catolice româneşti şi anihilarea vieţii ortodoxe, s-au constituit în anii 1940-1944 într-un complex de acţiuni menite să contribuie la destabilizarea valorilor identitare româneşti.
    Sursa:vocearomanului.ro

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE