“Şi scoţându-l pe Ştefan afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar el se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit”
(Faptele Apostolilor cap. VII; v. 58-60).
Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan – pe care Biserica îl serbează anual la data de 27 decembrie – unul dintre cei şaptezeci de Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, a fost învrednicit de Dumnezeu să primească sfânta cunună a muceniciei prin lapidare. De altfel, chiar numele “Ştefan” înseamnă “cunună” sau “coroană”.
Când numărul creştinilor a crescut, Sfinţii Apostoli şi-au rânduit ajutoare, diaconi, care să se îngrijească de cei săraci şi orfani, de mesele comune, numite agape. Dintre cei şapte diaconi aleşi de Apostoli, Sfânta Scriptură ne spune că Ştefan era un bărbat “plin de credinţă şi de Duh Sfânt, plin de har şi de putere”, făcând “minuni şi semne mari în popor” (Fp. Ap. VI; 5, 8). Mulţi duşmani l-au provocat la discuţii pe tema credinţei în Hristos, dar nimeni nu putea “să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care vorbea” (Fp. Ap. VI; 9-10). Curăţia sufletească şi sfinţenia lui i se reflectau şi pe trup. Târât la judecată şi aducându-i-se acuzaţii nefondate prin intermediul unor martori mincinoşi, cum că s-ar fi ridicat prin cuvinte injurioase împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu, membrii Sinedriului (cel mai înalt for de judecată al iudeilor, cu sediul în Ierusalim), “aţintindu-şi ochii asupra lui Ştefan, au văzut faţa lui ca o faţă de înger” (Fp. Ap. VI; 15). Un astfel de om a fost învrednicit să vadă mărirea dumnezeiască, cerul deschis, iar pe Iisus de-a dreapta Tatălui (Fp. Ap. VII; 56).
Umplându-se de râvnă dumnezeiască, Ştefan a luat cuvântul în faţa Sinedriului şi, după ce a făcut o recapitulare a istoriei mântuirii neamului omenesc, de la Avraam până la Mântuitorul Hristos, i-a mustrat pe cei prezenţi şi prin ei pe toţi cei care se aflau în aceeaşi situaţie a învârtoşării inimii, pentru necredinţa lor. Cuvântarea sa a devenit celebră şi se găseşte consemnată în cartea Faptele Apostolilor, cap. VII, în întregime, din care citez: “Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! … Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept (a lui Hristos), ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (v. 51-53). Acuzatorii Sfântului Ştefan, auzind aceste cuvinte dure, care le erau adresate direct, “fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit” (v. 54-60). Câţiva bărbaţi evlavioşi au luat sfintele sale moaşte şi aşezându-le într-o raclă de lemn, le-au pus alături de templu.
Aşa s-a stins din viaţa pământească primul mucenic, el fiind cel care va deschide lungul şir al celor care îşi vor da viaţa cu bucurie pentru Hristos, preferând mai bine să moară decât să se lepede de credinţa în El. La uciderea lui Ştefan, asista un tânăr, care păzea hainele ucigaşilor Mucenicului, precum am văzut. Se numea Saul şi el fusese de acord cu martiriul care se comitea, după cum însuşi avea să mărturisească mai târziu: “Şi când se vărsa sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, Doamne, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau” (Fp. Ap. XXII; 20). Însă, rugăciunea şi sângele Sfântului Ştefan au biruit în taină şi acest Saul, după ce s-a întâlnit cu Domnul Iisus pe drumul Damascului, din prigonitor aspru al creştinilor, devine Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor. Iată că, sângele mucenicilor lucrează spre biruinţa Domnului.
Înainte de a-şi încredinţa sufletul în mâinile Domnului Iisus Hristos, Sfântul Arhidiacon Ştefan are tăria de a se ruga pentru cei care îi doreau moartea şi de a-i ierta pe ucigaşii săi. Procedând astfel, Sfântul Ştefan ne ajută să înţelegem rolul covârşitor pe care îl are virtutea iertării în contextul relaţiilor interumane şi în cadrul raportului dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în sufletul în care domneşte iertarea şi împăcarea. El este împărat al păcii. A ierta înseamnă a te situa pe drumul care duce la asemănarea cu Dumnezeu. Iertarea este cheia care ne deschide uşa spre ospăţul Împărăţiei, prin împărtăşirea cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos. Iisus ne face o promisiune minunată: “de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”, totodată avertizându-ne de ceea ce ne aşteaptă în caz contrar: “de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei VI; 14-15). Un fapt este cert: fără iertarea lui Dumnezeu nu putem nădăjdui să moştenim Împărăţia Cerurilor, iar El ne iartă în măsura în care iertăm şi noi.
Să luăm pildă de la Sfântul Arhidiacon Ştefan, care L-a iubit atât de mult pe Dumnezeu încât şi-a dat viaţa pentru credinţa în El. Să imităm şi dragostea lui nemărginită faţă de oameni, manifestată prin iertare. I-a iubit şi i-a iertat chiar pe duşmanii săi, care îl loveau cu pietre, care îl ucideau, având tăria de a se ruga pentru ei, după îndemnul şi modelul Mântuitorului Hristos: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” S-a rugat pentru cei care îl vătămau şi îl prigoneau (Matei V; 44). De aceea, pe bună dreptate, l-am numit pe Sfântul Ştefan un „monument“ al iertării, el reprezentând un veritabil model creştin de eroism.
“Încununatu-s-a creştetul tău cu diademă împărătească, de pe urma luptelor pe care le-ai pătimit pentru Hristos Dumnezeu, luptătorule cel dintâi dintre mucenici, Ştefane. Că vădind nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L totdeauna pentru sufletele noastre”.
