Aurel Popp, unul dintre cei mai valoroşi artişti ai Transilvaniei şi implicit al Sătmarului, între cele două războaie mondiale a fost cunoscut şi apreciat pentru realizările din domeniul picturii, graficii şi sculpturii. Numele şi activitatea artistului au stat în atenţia ziarelor şi revistelor sătmărene, impunându- se în viaţa culturală a Sătmarului prin valoarea şi talentul său.
Puţini ştiu însă că artistul a avut o mare vocaţie şi în ceea ce înseamnă fotografia de război. În urmă cu mai bine de un secol un tânăr artist era înrolat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul din Italia şi din Rusia, de unde a lăsat posterităţii peste trei sute de fotografii cuprinse în câteva albume, cu imagini din Primul Război Mondial. Prin obiectivul aparatului de fotografiat a surprins distrugerile provocate de furia oamenilor dar şi clipele de destindere. Nu mai trebuie să spunem că fotografiile au o mare valoare în sine.
Pictorul Aurel Popp a avut o viață tumultoasă și frământată, fiind o personalitate care a contribuit în mod remarcabil la îmbogățirea artei românești din perioada interbelică. Înainte de toate, el era un intelectual, mereu nemulțumit fie cu sine, fie cu lumea, un nonconformist, implicându-se cu patos și luptând în mod înverșunat pentru dreptate. Experiența de participant activ pe front este determinantă în evoluția ulterioară a viziunii sale artistice cu implicare socială (materializată mai târziu prin realizarea unei serii de lucrări, unele de mari dimensiuni, cu tematică antimilitaristă). În perioada anilor de front a executat un număr impresionant de desene și schițe, de la portrete ale unor camarazi de arme, la scene din tranșee.
În perioada anilor 1970 – 1980 Muzeul Județean Satu Mare și Arhivele Naționale Satu Mare au reușit să achiziționeze arhiva documentară a artistului Aurel Popp. În cadrul acestei arhive impresionante adunate de artist de-a lungul vieții sale se regăsesc importante mărturii ale ororilor Primului Război Mondial. Memorii scrise, documente și fotografii de pe front ne oferă imaginea personalizată a ceea ce a însemnat războiul.
Imediat după izbucnirea Primului Război Mondial, la 1 august 1914, Aurel Popp ca și alți sătmăreni a fost convocat sub arme în armata austro-ungară. A întrerupt lucrul la pânza În grădină, pe care a inscripționată ulterior: „…Interrompu le 1-er Août 1914, au son des cloches de midi, lorsque j’ai reçu ma convocation pour la guerre mondiale…” (…Întrerupt la 1 august 1914, la bătaia de amiază a clopotelor, când am primit convocarea pentru războiul mondial…). Fragmente de jurnal, notate de artist pe baza unor rememorări, intitulată de el „Din an în an…” ne evocă situația grea trăită de el și alți camarazi pe frontul marelui război.
În noiembrie 1915 Aurel Popp se afla pe frontul italian. „Băteau vânturi reci printre stâncile munţilor Carstici (Karst). Zăpada era până la genunchi şi într-un frig năprasnic se făceau aplicaţiile de noapte, iar eu, veşnicul revoltat, la încolonarea de dimineaţă, nu o dată îmi trâmbiţam în gura mare, nemulţumirile, în faţa camarazilor mei de 17 ani. Ningea deja în decembrie, când după câteva săptămâni de exerciţii de front, compania noastră de infanterie a fost repartizată regimentului 3 de honvezi din Debreţin. În ianuarie 1916 am ajuns şi noi pe linia frontului unde în decurs de două săptămâni, în compania mea, abia rămăseseră câţiva dintre cei de 17 ani. Aceasta fusese o gustare groaznică din ororile războiului… În timpul ploilor de primăvară, adăposturile de pe linia frontului, aflate în scobiturile făcute în stâncă, se umpleau de apa de ploaie, iar sanitarii bosniaci de pe linia frontului aduceau vestea că cei din adăposturi îngheţau în zilele senine cu soare!… Aceşti oameni plini de argilă asemenea Golemului din poveste, înmuiaţi în argila galbenă, arătau ca şi când demult sufletul lor ar fi zburat din ei… Niciodată nu pot să uit aceste mormane groaznice de noroi…”
Aflat pe frontul rusesc, artistul descrie atmosfera de infern pe care a trăit-o: „În 1916, toamna târziu, Divizia a 20-a de honvezi – din care făcea parte şi regimentul din Debreţin împreună cu regimentul de honvezi din Alba Iulia şi Oradea, ajunsese pe frontul rusesc unde numai peste câteva săptămâni am depus jurământul de fidelitate faţă de ultimul împărat al fatalei case de Habsburg. Nu voi uita niciodată acest jurământ. Ne bătea o lapoviţă, de parcă şi codrul ne-ar fi plâns de milă. Am jurat, am jurat fidelitate şi noi nici nu ştiam de ce ne-au cărat aici. Ni s-a spus că de aceea, pentru ca Divizia să se odihnească după pierderile şi suferinţele de la St. Michel… Toată lumea vroia să se odihnească şi să se liniştească, ofiţeri şi soldaţi deopotrivă… Până şi venirea noastră aici a fost groaznică, de plâns! Am venit aici trecând mlaştinile Stripei, pe un drum de scânduri, care se legăna sub noi ca un balansoar… De-a lungul drumului, de o parte şi de alta, se vedeau picioare încremenite de cai înecaţi în noroi, ca nişte pari strâmbi, pe care ici-colo se odihneau croncănind, ciori mari şi grase… Apoi apăreau din apa murdară care părea a fi de o poftă nestăvilită, oişti şi roţi rupte de căruţe, asemenea martorilor unei mici tragedii, care ne pândeşte şi ne aştepta şi pe noi… Sus, pe cerul de un cenuşiu închis şi des, printre norii învolburaţi, se auzea croncănitul unui stol mare de ciori care zburau greu deasupra trupei noastre, trupă care înainta de parcă era împinsă din spate de o putere din lumea de apoi, ne împingea într-un tempo încet, către mormântul din faţa noastră, acoperit de o ceaţă groasă… Într-o astfel de atmosferă de infern, am ajuns la locul nostru de odihnă, unde a trebuit să depunem jurământul de fidelitate, că vom muri cu bucurie pentru împărat!… Am fost repartizaţi în armata prinţului moştenitor german Eitel, în care era disciplină, dar mâncare puţină, atât pentru soldaţi cât şi pentru ofiţeri. Dar cimitirele continuau şi aici ca şi pe frontul italian. Aveam şi soldaţi de cinzeci de ani, alături de care mărşăluia măcar un fiu de-al său, pe când ceilalţi trei, sau chiar mai mulţi aşteptau măcar o veste despre ei, care puteau fi răpiţi în orice moment de moarte… În loc de odihnă, suferinţele deveneau tot mai insuportabile. Terenul mlăştinos înmulţea tot mai mult îmbolnăvirile, faţă de care cei înfometaţi nu aveau nicio rezistenţă. Tot mai des şi mai des plecau trenurile cu răniţi şi bolnavi spre Lemberg.
Aceste imagini deosebit de expresive, recepționate de artist în întreaga lor cruzime, au fost schițate și au constituit, după întoarcerea lui de pe front, baza a numeroase pânze, dintr-un întreg ciclu de lucrări cu profund mesaj antirăzboinic: Atacul, Cine-l știe?, Noul Crist, Atac cu gaze, Înmormântarea siberiană, Dacă omul vrea să piară, Pro patria etc., lucrări ce au avut, și încă au, un puternic ecou în rândul publicului și al scriitorilor de artă.
În decembrie 1917 Aurel Popp se apropie de casă. „Crăciunul anului 1917 m-a prins la Eger, în cadrul batalionului. Doi ani am trăit pe două fronturi groaznice, unde mii şi mii de oameni au fost nimiciţi în luptele cele mai odioase… Am adus acasă în suflet amintirea atacurilor cu gaze, atacurilor cu aruncătoare de flăcări, focurilor de armă, o muzică wagneriană, oroarea şi groaza răutăţii oamenilor, sentimente ce au crescut în mod uriaş în sufletul meu şi aşa mereu nemulţumit…”
Momentele și experiențele trăite de Aurel Popp pe front și redate atât de bine prin prisma lucrărilor sale de grafică realizate spontan, chiar în momentul acțiunii sau a pieselor realizate monumental după întoarcerea lui de pe front, ne oferă o imagine dureroasă a ceea ce a reprezentat războiul, a distrugerilor masive de ordin material, dar mai ales sufletesc. Primul Război Mondial a lăsat răni adânci în rândul întregii populații, dar a însemnat și realizarea unui deziderat atât de prețios, unirea tuturor românilor.
Unirea din anul 1918 a produs profunde mutații în mentalul colectiv al românilor, a înlăturat granițe, bariere vamale, diferite obstacole fizice într-un tempo destul de rapid. Pe de altă parte deși unificarea sufletească s-a înfăptuit mai lent, procesul de integrare a progresat, existând convingerea că numai în cadrul statului național unitar, românii își puteau realiza aspirațiile spre mai bine.
Sursa: Diana Kinces – Studii și comunicări istorice Satu Mare 2019
