Păcatele de moarte se împart în trei categorii: 1. Păcate capitale; 2. Păcate împotriva Sfântului Duh; 3. Păcate strigătoare la cer.
Păcatele capitale (de căpetenie), care rănesc grav porunca iubirii de Dumnezeu şi de semeni, sunt păcatele mari, de moarte, din care izvorăsc alte păcate:
1. mândria – “preţuirea de sine peste măsură, nesocotirea lui Dumnezeu şi dispreţuirea aproapelui”, din ea izvorând “ambiţia deşartă, nesupunerea faţă de cei mai mari, tratarea cu asprime a celor mici, invidia, cearta”; omul mândru este plin de el însuşi, se crede suficient sieşi, nedorind să ţină cont de legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele;
2. iubirea de arginţi – “iubirea peste măsură a bunurilor pământeşti şi străduinţa de a agonisi cât mai multe, fără a ne gândi la cei care au nevoie de ajutor”, din ea născându-se “neîndurarea, minciuna, furtul, camăta, mituirea, înşelătoria, împilarea celor săraci, trădarea, uciderea”; iubitorul de argint, lipindu-se, cu toată fiinţa lui, de bunurile materiale, ajunge să calce în picioare “rânduielile omeniei şi ale frăţiei”;
3. necurăţia, desfrânarea – “gândirea, poftirea, pornirea şi săvârşirea de fapte ruşinoase”, din ea izvorând “lipsa de pietate, pofta de plăceri neiertate, vrăjmăşia, sinuciderea”; desfrânatul îndrumă spre “stricare şi îmbolnăvire” atât viaţa sa, cât şi a celor cu care se desfrânează;
4. lăcomia – “îmbuibarea de mâncare şi de băutură”, din ea născându-se “zgârcenia, risipa, nedreptatea, silnicia, cearta, bătaia, desfrânarea, omorul”; lacomul calcă, fără milă, în picioare drepturile semenilor;
5. invidia sau pizma – “părerea de rău pentru binele şi fericirea aproapelui şi părerea de bine pentru răul sau nenorocirea lui”, din ea izvorând “ura, defăimarea, dorinţa de răzbunare, prigonirea, uciderea”;
6. mânia – “supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare”, născându-se din ea “gâlceava, vrajba, ura, răzbunarea, omorul”;
7. trândăvia sau lenea – “dezgustul pentru muncă şi neîmplinirea datoriei”, din ea izvorând “slăbirea voinţei, moleşirea, sărăcia, minciuna, ura faţă de cel muncitor şi avut”; leneşul, în loc să muncească, caută să înşele, să fure sau să cerşească pentru a putea trăi.
Păcatele împotriva Sfântului Duh sunt următoarele: 1. necredinţa sau nepăsarea faţă de Dumnezeu, Cel în Treime preamărit; 2. ura împotriva lui Dumnezeu; 3. încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu, care îl determină pe om să păcătuiască neîncetat, cu gândul că Dumnezeu îl va ierta, fiindcă El este bun, iertător şi iubitor; 4. deznădejdea – pierderea încrederii în Dumnezeu, în milostivirea/îndurarea Lui, ceea ce îl face pe păcătos să nu se mai îndrepte de teamă că Dumnezeu nu îl va ierta; 5. împotrivirea păcătosului, cu voinţă şi ştiinţă, faţă de “adevărul învederat” pentru a continua să păcătuiască; 6. lepădarea de credinţa ortodoxă; 7. pizmuirea/invidierea aproapelui pentru darul primit de la Dumnezeu; 8. neînvăţarea, din răutate, a celor neştiutori, a lucrurilor credinţei; 9. nepocăinţa până la moarte.
Aceste păcate se numesc “împotriva Duhului Sfânt”, fiindcă “prin ele, omul respinge cu încăpăţânare harul Sfântului Duh şi se închide cu totul faţă de el. Din această cauză, cei care cad în aceste păcate se pierd, de obicei, pentru vecie şi numai puţini dintre ei, şi cu foarte mare greutate, se pot îndrepta”.
Despre păcatele împotriva Duhului Sfânt, Mântuitorul Iisus Hristos afirmă: “De aceea vă zic: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula (blasfemia) împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XII; 31-32). Tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae. Expresia Mântuitorului: “cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan XX; 23), are un înţeles general. Sfântul Isaac Sirul zice: “Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”, iar Sfântul Marcu Ascetul spune: “Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar dacă s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit. Cel ce se pocăieşte cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru păcatele vechi, ci îşi va câştiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu. Nimenea nu e atât de bun şi de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieşte”. Dacă în Evanghelia după Matei, cap. XII, v. 31-32, se spune că blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, de aici trebuie să înţelegem învârtoşarea celor care nu vor să se căiască pentru păcatele lor (Hristu Andrutsos).
Ca atare, prin aceste cuvinte dure, Domnul Hristos nu vrea să ne spună că păcatele împotriva Duhului Sfânt ar covârşi, prin răutatea şi gravitatea lor, puterea de iubire şi de iertare a lui Dumnezeu, ci doreşte să ne atragă atenţia că săvârşitorul unor asemenea păcate se poate înrăi atât de mult, încât “să nu mai voiască nicidecum a se căi şi a cere iertare. Ocolind îndatorirea căinţei şi întoarcerii la Dumnezeu, săvârşitorul păcatelor contra Duhului Sfânt nu va putea fi iertat nici aici, nici în lumea de dincolo”.
Păcatele strigătoare la cer (păcate foarte grele, prin care legea iubirii de semeni este încălcată extrem de grav şi care cer răzbunare din partea lui Dumnezeu chiar în această viaţă pământească, împotriva celor care le săvârşesc) sunt: 1. uciderea, cu ştiinţă şi voinţă/cu intenţie, a oamenilor şi a copiilor nenăscuţi (avortul); 2. sodomia – practicile sexuale împotriva firii; 3. oprirea plăţii lucrătorilor; 4. asuprirea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor; 5. defăimarea şi asuprirea părinţilor din partea propriilor copii.
Condamnând aceste păcate, Sfânta Scriptură consemnează: “Cain a zis către Abel, fratele său: Să ieşim la câmp! Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Unde este Abel, fratele tău? Iar el a răspuns: Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? Şi a zis Domnul: Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta…” (Facere IV; 13); “Zis-a Domnul: Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu” (Facere XVIII; 20-21); “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua” (Matei XXIII; 14); “Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov V; 4) ş.a.
Noi ne putem face vinovaţi de păcatele altora dacă “ne facem părtaşi la păcatele lor, dacă îndemnăm la păcat şi consimţim la el, dacă silim la păcat, dacă dăm prilej de a se păcătui, dacă lăudăm păcatul şi nu-l mustrăm, dacă ajutăm la păcat şi dacă luăm apărarea păcatului altora”. Trebuie să ştim, de asemenea, că nu este suficient să ne ferim de păcat, ci se impune să ne silim a săvârşi binele, deoarece “lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu” (II Corinteni I; 12).
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 205-214. 3. “Catehism ortodox”, ed. cit. pp. 126-127, 131-136. 4. “Catehismul creştinului ortodox”, ed. cit., pp. 126-130. 5. Sfântul Marcu Ascetul, “Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte”, în “Filocalia”, vol. I, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti cap. 41-42, p. 316 şi cap. 78, p. 320. 6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 91. 7. “Grădina de flori duhovniceşti”, tipărită cu binecuvântarea P.S. Justinian, Episcop al Maramureşului şi Sătmarului, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 293.