Viciul este păcatul săvârşit “prin călcarea statornică a rânduielilor morale; este lăsarea în voia poftelor păcătoase”, cum ar fi, de pildă: consumul constant de alcool, de droguri, de tutun, practicarea, fără discernământ, a jocurilor mecanice, electronice, la aparate, “de noroc”, a pariurilor, excesele, fără dorinţă de control, în viaţa sexuală, în căutarea plăcerii…
De viciu putem şi trebuie să ne eliberăm/să scăpăm prin: 1. rugăciuni săvârşite cu “frângere de inimă”; 2. prin muncă susţinută şi “sârguincioasă”, consumând energiile trupului în mod constructiv; 3. prin fuga de prilejurile care înlesnesc viciul; 4. prin Taina Spovedaniei, prin ascultarea de sfaturile înţelepte ale duhovnicului şi de recomandările pertinente ale doctorului; 5. printr-o voinţă puternică, susţinută de o dorinţă fierbinte de schimbare a vieţii, evitând răul, smulgându-l din rădăcină şi înlocuindu-l cu o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, caracterizată prin înveşmântarea în virtute.
Ispita nu este păcat, ci reprezintă un îndemn sau o “momire” la păcat. Acest îndemn poate veni din interiorul sau din afara fiinţei noastre.
Firea omului este înclinată spre păcat, însă “fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov I; 12-15).
Din afară, ispita vine de la “cel viclean” (care ne aruncă momeala, în speranţa că vom consimţi la ea, transpunând-o în cuvânt şi faptă) şi de la pilda rea oferită nouă de către oamenii “cei vicleni” din jurul nostru. Potrivnicul, prezentându-ne răul în chipul binelui, devine victorios asupra noastră, când sugestia lui coincide cu alegerea noastră: “Lăsaţi-I lui Dumnezeu toată grija voastră, căci El are grijă de voi. Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V; 7-8); “Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni X; 12-13). Ispitele pot fi şi trebuie învinse prin: 1. rugăciunea săvârşită cu smerenie şi evlavie: “Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca XXII; 40); 2. ocolirea prilejurilor care ne pot îndemna la păcat, evitând lenea, îmbuibarea, însoţirea cu oamenii “răi”, priveliştile necuviincioase; 3. grija deosebită în ceea ce priveşte naşterea poftelor, care conduc la păcat: “să nu ne oprim cu închipuirea asupra lor, ci, de la început, să ne îndepărtăm, îndreptându-ne gândul numai spre ceea ce este curat şi sfânt”. Orice gând rău poate fi îndepărtat şi înlocuit printr-un gând bun, de îndată ce apare în câmpul conştiinţei noastre.
Pedeapsa păcatului, în cazul “nedorinţei” omului de a se căi şi îndrepta, este teribilă, provenind din partea cugetului nostru, a conştiinţei noastre morale (care poate fi comparată cu un “înger păzitor”, mustrarea ei reprezentând “cel mai greu chin al sufletului”, făcând ca păcatele “să se pedepsească singure”), din partea semenilor şi din partea lui Dumnezeu, Care, la Judecata de Apoi (Universală), va răsplăti fiecăruia după faptele (milei sufleteşti şi ale milei trupeşti) săvârşite în timpul acestui pelerinaj pământesc, adică: cei buni vor primi fericirea vieţii veşnice, iar cei răi vor fi abandonaţi “în suferinţele pe care şi le-au pregătit singuri, prin neascultarea şi îndepărtarea de Dumnezeu şi de poruncile Lui”:
“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei XXV; 31-46).
În concluzie, pentru a fi un creştin bun se impune să te străduieşti cât mai mult în săvârşirea faptelor bune: “Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii” (Matei VII; 12 – regula de aur a creştinismului enunţată de Hristos). De exemplu, uceniţa Tavita din Iope “era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea” (Faptele Apostolilor IX; 36). Faptele bune sunt “zestrea sufletului”, iar credinţa, la rândul ei, implică făptuirea binelui: “Precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov II; 26). Ca atare, în lipsa faptelor bune, sufletul “se osândeşte” şi “dacă am pierdut sufletul, nu mai preţuim nimic”: “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu VIII; 36-37).
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 205-214. 3. “Catehism ortodox”, ed. cit. pp. 126-127, 131-136. 4. “Catehismul creştinului ortodox”, ed. cit., pp. 126-130.