Ghenciul, cel mai mare sat al comunei Căuaș, ca număr de locuitori, a fost atestat în scris pentru prima dată în anul 1332. În acea perioadă cei mai semnificativi proprietari erau familia Gencsi, nobili mijlocii care se menţin ca moşieri în Ghenci până în secolul al XVIII-lea, deşi importanţa lor în zonă scade treptat.
La începutul secolului al XV-lea Bathoreştii ajung să deţină o mare parte a satului, inclusă ulterior în domeniul acestora cu centrul la Ecsed. Un veac mai târziu, la jumătatea secolului al XVI-lea, satul este deja împărţit între mai mulţi proprietari. Evoluţia în această direcţie este mult mai vizibilă în secolele următoare, Ghenciul devenind treptat un sat de nobili mici, locuit, la jumătatea secolului al XVIII-lea, exclusiv de aceştia.
În 1747, nu exista în Ghenci nici măcar un singur iobag, locuitorii satului fiind nobili cu toţii. Astfel, cei mai puţin înstăriţi desfăşurau munca prestată de obicei de straturile sociale inferioare. Nobilii mici aveau şi anumite avantaje în cadrul comitatului, fiindcă până în secolul al XIX-lea, statutul de nobil conferea şi dreptul de vot. Din acest motiv, alegerile comitatense suscitau un interes aparte al candidaţilor pentru opţiunea alegătorilor din Ghenci, a căror proporţie printre votanţi era una semnificativă. Nu de puţine ori, în speranţa obţinerii unei funcţii în comitat, nobilii mari îşi desfăşurau o bună parte a „campaniei electorale” în sat, sprijinul locuitorilor din Ghenci dovedindu-se a fi unul decisiv. Structura proprietăţilor din Ghenci era la rândul ei determinată de configuraţia socială. Pământul satului era extrem de divizat, moşiile aveau dimensiuni reduse, valoarea acestora fiind destul de mică. În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Irén Uray, deţinătoarea uneia dintre cele mai mari posesiuni la Ghenci, şi-a vândut întregul pământ, contravaloarea acestuia fiind suficientă doar pentru achiziţionarea unei case la Budapesta. Datorită posesiunilor relativ mici, locuitorii Ghenciului au ajuns să desfăşoare activităţi comerciale, începând să fie cunoscuţi curând pentru caracterul lor întreprinzător, asociat cu o doză mare de spirit al afacerilor. Relevantă este o zicală care circula în zonă la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX “Berea, Gebe, Ghenci – Să te păzească Dumnezeu de ei!”. Din punct de vedere economic, astfel, satul a progresat cel mai rapid în epoca modernă. Aici funcţionau, în secolul al XIX-lea, o cooperativă de credit şi două mori cu aburi. Cele mai substanţiale pierderi s-au înregistrat la Ghenci în anul 1888, odată cu inundaţiile catastrofale produse de râul Ier, şi în 1904, când un incendiu devastator a afectat majoritatea gospodăriilor din sat.
Satul fiind aşezat în câmpie, turnul bisericii reformate este vizibil de la mare distanţă. Comunitatea a acceptat destul de timpuriu religia protestantă, preotul satului figurând ca participant la sinodul din Ardud (1545). Anul construirii primei biserici este necunoscut. Vechiul edificiu a fost demolat în 1869, când, în data de 15 octombrie, s-a pus piatra de fundaţie a noii biserici. Din diverse motive (financiare, moartea arhitectului din Debrecen, Gaál József) construcţia a fost terminată abia în anul 1885. Mobilierul şi orga au fost realizate în acelaşi an. Turnul bisericii a fost conceput de arhitectul careian Tóth Mihály jr., în anul 1899, iar ceasul turnului de către Müller János, la Budapesta, în anul 1910. În pofida perioadei prelungite de construcţie, biserica realizată în stil romantic reuşeşte să-şi păstreze compoziţia unitară.
Biserica greco-catolică din sat datează, conform inscripţiei de pe acoperişul turnului, din anul 1869. Turnul inclus în navă se ridică cu un nivel deasupra acesteia. În interior, corul este zidit din cărămidă, fiind prevăzut cu trei deschideri sub forma unor arcade. Iconostasul şi pictura murală au fost realizate recent. Capela romano-catolică a fost ridicată cu ajutorul financiar al parohiei romano-catolice din Carei, de care aparţine ca filie. Capela a fost sfinţită în anul 2002, cu hramul Sf. Ladislau. La Ghenci există două monumente ridicate în cinstea soldaţilor căzuţi pe front în timpul celui de-al doilea război mondial.
Sursa:muzeumsm.ro
