Judeţul Satu Mare se mândreşte cu locuri superbe, în care tradiţia românească este păstrată cu sfinţenie şi toţi cei care îşi doresc să afle mai multe informaţii despre istoria rurală a României găsesc aici un izvor nesecat. O astfel de zonă este şi cea din jurul localităţii Chilia, o aşezare cu o istorie veche şi zbuciumată, care te face să te întorci din drum.
Satul Chilia face parte din Ţara Codrului şi se află în pitoreasca zonă a masivului cristalin Codru, bine împădurit, într-o zonă de o frumuseţe rară, cu multe trasee accesibile, pe drumuri forestiere şi/sau pe poteci naturale de pădure, direct spre, iar apoi, pe culmea masivului Codru (astfel de locaţii sunt, în denumirea locală, „Fântâna Haiducului Pintea/Fântâna Pintii”, „Foişorul-Tarniţa/La Ciupercă”, „Valea Lupului” etc.) şi/sau pe dealurile care îl compun, dealurile piemontane Codrului şi/sau la „Poalele Codrului” (spre exemplu, în denumirea locală, astfel de locaţii sunt „Câmpu Mare”, „Făgaşul Satului”, „Pusta”, „Ungurelul”, „Dealul Secăturii”, „Tarniţa”, „Dealul lui Bran”, „Dealul Pişti”).
Odată ajunşi în localitate, veţi fi uimiţi de multitudinea de gospodării construite în stilul arhitectonic specific acestei zone. Există aici şi un muzeu sătesc, “gospodăria ţărănească de la Chilia”, care redă cu fidelitate caracteristica arhitectonică a locuinţelor din Ţara Codrului. Veţi putea vizita casa, care are tindă şi două camere, şura, cămara pentru alimente şi coteţul păsărilor, toate acestea fiind construite în prima jumătate a secolului trecut.
Turiştii au acces nu doar la privelişti şi trasee spectaculoase, dar se pot bucura şi de tradiţiile culturale şi culinare extraordinare din sat.
Scurt istoric
Pe tot întinsul comunei Homoroade (incluzând „Drumul Chiliei”) s-au identificat urme de aşezări omeneşti preistorice, din vechea Europă: neoliticul timpuriu (cultura Starcevo-Cris la Ograda Borzului-Homorodul de Sus) şi eneoliticul timpuriu (cultura Tiszapolgaa la Lunca-Homorodul de Sus). De asemenea, există dovezi ale locuirii acestor zone în perioada daco-tracică (spre exemplu, descoperindu-se la Chilia o monedă dacică de argint), zona făcând probabil parte din statul dac din perioada Burebista-Decebal, iar apoi din zona dacilor liberi.
Prima atestare documentară a satului este din anul 1370 (sub numele de Pacfalu), când domeniul era unul ecleziast, ţinând de călugăriţele dominicane din Satu-Mare (Minţiu). Ulterior (probabil începând cu anul 1392 până în aproximativ 1555) satul face parte din domeniul familiei Dragfy (numele maghiar al nobililor români din familia voievozilor Dragoş/Dragoşeşti), primii proprietari fiind chiar nobilii voievozi Drag şi Balc, nepoţii voievodului Dragoş „descălecătorul” din Maramureş).
Istoria medievală, modernă şi contemporană a satului este strâns legată de cea a Ţării Codrului (zonei Codru) din care face parte. În perioada medievală, zona – care de obicei era în mare parte inclusă în districtul Ardud – a fost afectată de năvălirile tătare (începând cu secolul XIII), iar apoi, începând cu secolul XVII, de atacurile de pradă otomane (cu sediul la Buda, Timişoara sau Oradea), Ţara Codrului nefiind inclusă în paşalâcul Oradea, ci ţinând, împreună cu comitatul Sătmar (Szatmar/Zathmar), fie, mai des, de Ungaria habsburgică (parte a Imperiului Habsburgic) fie, mai rar, de Partium (aflată sub administrarea Principatului Transilvaniei, fără a face însă parte integrantă din el).
Legende şi tradiţii locale
Tradiția locală spune că în vremuri străvechi zona era ocupată de o mănăstire și chilii cu măicuțe/călugărițe (creştin-ortodoxe); de aici s-ar trage și numele localității. Năvălirile tătarilor au distrus mănăstirea și chiliile, din relațiile (forțate) acestora cu călugărițele născându-se „chilienii”. Ca urmare a acestui „păcat”, mănăstirea originală s-a scufundat în zona mlăștinoasă din „Chilia Bătrână”, numită „La Călugăriţe” (în partea stângă a drumului spre Satu Mare, la aproximativ 50 de metri de la drum, lângă râul Lupului, pe partea stângă a râului Lupului): legenda spune că bătăile clopotelor acestei mănăstiri scufundate se mai aud din când în când (mai ales în noaptea de înviere). Pentru a uita evenimentul și a se proteja mai bine de năvălirile tătare, sătenii au mutat satul de la „Poalele Codrului” mai spre „Culmea/Vârful Codrului” (unde este localizat și astăzi). Legenda are un sâmbure de adevăr istoric, fiind confirmată de anumite izvoare orale și scrise. Spre exemplu, conform cronicarului Anonymous, când maghiarii i-au cerut lui Menumorut să se supună lor, acesta a spus că el se află sub ascultarea împăratului de la Constantinopol (sub acest aspect, întărit de faptul că la prima documentare apare ca un sat de români, probabil şi cu o biserică de lemn, s-ar putea explica, astfel, conexiunea ortodoxă). Apoi în 1370, mănăstirea dominicană poseda Chilia (sub numele de Pacfalu) ca proprietate ecleziastă (sub acest aspect s-ar putea întări conexiunile cu ideea de mănăstire). Năvălirile tătare în zonă, precum și mutarea vetrei satului din „Chilia Bătrână” în locația actuală (în partea dreaptă a drumului spre Satu Mare), inclusiv locul mlăştinos „La Călugăriţe”, sunt lucruri/evenimente documentate istoric și administrative. În fine, sunetul clopotelor poate fi explicat prin ecoul produs de clopotele bisericii din sat (aflată în noua locaţie) care sunt reflectate de dealul deasupra „Chiliei Bătrâne” („Cerăt” – cu păduri de cer).
Sursa: “O micromonografie a satului Chilia din Ţara Codrului” – Dr. Daniel David.
