Credinciosul autentic este cu adevărat un prieten al lui Dumnezeu. Prietenia poate fi comparată cu un obiect de mare preț, dar și foarte rar. Nu poți fi prieten cu Dumnezeu, dacă mai întâi nu ești prieten cu semenii tăi. Prietenul adevărat este cel care te îndeamnă spre bine și nu cel care te sfătuiește spre rău. Din nefericire, în societatea actuală ne înconjurăm de o multitudine de falși prieteni; îi numim „prieteni” pentru că ne mijlocesc diferite beneficii materiale, pentru că ne facilitează trăirea unor plăceri senzuale de scurtă durată. Împreună cu aceștia ne complacem într-o falsă prietenie, într-un simulacru, ce are ca scop dobândirea plăcerii. Îl considerăm prieten pe cel cu care bem alcool, cu care fumăm, cu care ne drogăm, cu care participăm la petreceri… Însă, lucrurile nu stau așa. Adevăratul prieten este cel care te apropie de Dumnezeu și nu cel care te apropie de iad. Prin prisma prieteniei autentice, nu vei simți tristețe dacă un prieten te mustră când greșești, după cum nu vei cădea în păcatul mândriei dacă îți va evidenția calitățile când situația o va impune. Poți afirma că ești prietenul cuiva doar atunci când ești pregătit să i te dăruiești necondiționat, fără reproșuri, fără resentimente, dintr-o pornire de iubire jertfelnică.
Domnul Iisus Hristos este prietenul nostru și a dovedit această realitate incontestabilă prin faptul că – de bunăvoie – a primit să Se întrupeze, să pătimească și să-Și dea viața pe cruce, din dragoste pentru noi. Iată ce înseamnă adevărata prietenie: jertfă, jertfă din iubire. Nicio nenorocire nu poate să-i despartă pe doi prieteni. Mai mult, aceasta îi unește și le insuflă puterea de a depăși cu succes orice moment dificil care ar putea surveni. De astfel de prieteni are nevoie Dumnezeu, care pot lăsa la o parte interesele meschine, care se pot debarasa de egoism, dăruindu-se cu iubire celor care le sunt prieteni, semenilor. Ar fi o imagine ideală să-i putem considera pe toți oamenii prieteni ai noștri, privindu-i ca și cum Iisus – Fratele nostru – ar fi în fiecare persoană. În fapt, Iisus Se transpune în fiecare persoană și Se identifică cu fiecare persoană, care Îl găzduiește. Realizăm, în aceste circumstanțe, de ce este atât de „frumos” și de „atrăgător” Raiul: pentru că în această stare de fericire (inimaginabilă pe pământ) toți sunt prieteni, toți se iubesc, toți se „scaldă” în lumină, toți trăiesc în comuniune, în cunoaștere. Spre această stare deosebită se îndreaptă credinciosul Bisericii pământești a lui Hristos.
Este cunoscut episodul în care împăratul Alexandru Macedon (la care face referire și Sfântul Vasile cel Mare) și-a acoperit o ureche în momentul în care cineva i-a prezentat o calomnie la adresa unuia dintre prietenii săi. Ca atare, el a întins o ureche spre calomniator, iar pe cealaltă și-a acoperit-o cu palma. Ce vrea să sugereze acest lucru? În primul rând, este o dovadă de prietenie. În al doilea rând, Alexandru Macedon ne arată că dacă dorim să emitem o judecată dreaptă/corectă în favoarea cuiva, nu trebuie să ne predăm în întregime (în pripă și fără a medita îndelung) celor cu care am discutat în primă instanță, ci se cuvine să păstrăm spre apărare, pentru cei care nu sunt prezenți, cel puțin jumătate din capacitatea noastră auditivă. De aici reiese importanța corectitudinii judecății, care presupune o audiere – în mod egal – a ambelor părți implicate și, ulterior, luarea unei decizii în deplină cunoștință de cauză, în baza dreptății. În al treilea rând, sesizăm faptul că un prieten nu trebuie incriminat îndată ce o altă persoană încearcă să-l discrediteze în fața ta, fără o cercetare prealabilă amănunțită.
Prietenia presupune iubire. Nu poți vorbi despre prietenie lăsând la o parte iubirea curată, sinceră, dezinteresată, necondiționată, jertfelnică. Iubirea stă la temelia prieteniei, ea este baza puternică a căsniciei, ea este fundamentul raportului dintre om și Dumnezeu, dintre om și om. Iubirea are două extremități: o extremitate este Dumnezeu și cealaltă extremitate este Aproapele. Acestea nu pot fi disociate: în același timp eu Îl iubesc pe Dumnezeul meu și îl iubesc pe Aproapele meu. Caracteristica lor este concomitența. Deși sunt două acțiuni distincte, totuși reprezintă o singură realitate. De asemenea, eu nu iubesc pentru că sunt respectat și admirat. Nu iubesc fiindcă sunt iubit, ci iubesc pentru a fi iubit. Iubirea mea trebuie să trezească iubirea în celălalt, să-l facă capabil de a iubi și el cu aceeași iubire, cu aceeași intensitate.