Invidia este, am putea spune, un păcat la modă. Nu cred că există nicio persoană care să nu fi invidiat sau care să nu fi fost invidiată. Societatea în care trăim și ne desfășurăm activitatea este de așa natură încât diavolul ne insuflă cu abilitate în minte ispita invidiei, iar noi consimțim la această momeală, ajungând la gânduri, cuvinte și fapte care urmăresc discreditarea și decimarea psihică a aproapelui. Pierdem din vedere faptul că invidia contrazice atât bunătatea lui Dumnezeu, cât și iubirea de aproapele.
Invidia (pizma, zavistia) constă în părerea de rău pentru binele şi fericirea aproapelui şi în părerea de bine, în satisfacţia diabolică pentru nenorocirea şi suferinţa lui. Pizma se naşte din egoismul ce răbufneşte la contactul omului cu semenii săi, dar rădăcina invidiei se impune a fi căutată în păcatul mândriei, ce cultivă dispreţul faţă de ceilalţi, cel mândru considerându-se a fi superior acestora.
Invidia este un păcat de moarte pentru că se opune iubirii aproapelui, iubire ce constituie fundamentul relațiilor interumane. Din invidie izvorăsc ura față de aproapele, calomnierea, înşelăciunea şi chiar uciderea. Însă, invidiosul îşi poartă pedeapsa cu sine. El nu cunoaşte starea de linişte sufletească, întrucât se află într-o veşnică agitaţie şi suferinţă interioară sfâşietoare, cauzate de fericirea celor din jur. Doreşte fericirea numai pentru propria persoană şi se bucură doar când altora li se întâmplă nenorociri sau când sunt batjocoriţi şi dispreţuiţi. Uită că a pizmui înseamnă automat a te recunoaşte inferior celui pe care îl invidiezi.
Una dintre părţile cele mai urâte ale acestui păcat capital este că apare şi se dezvoltă chiar între rudenii, prieteni şi apropiaţi, dar şi între cei care exercită aceeaşi profesie. Prin intermediul invidiei, diavolul reuşeşte să semene discordia între fraţi, între părinţi şi copii, între cei mai buni prieteni. “Invidia este boala prieteniei”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare.
Diavolul a semănat acest păcat pe pământ de la început, perpetuându-se până în contemporaneitate. Stăpâniţi fiind de invidie (într-o măsură mai mare sau mai mică), nu suportăm gândul că cineva poate fi la fel de sau mai capabil decât noi. Un chin lăuntric îşi face loc în fiinţa noastră ori de câte ori aproapele are o reuşită în viaţă. În loc să ne bucurăm pentru succesul lui, îi dorim răul. Ce folos mai au, în aceste circumstanţe, rugăciunea, postul, milostenia şi toate celelalte fapte bune pe care le săvârşim, dacă în suflete nutrim ură şi invidie faţă de propriul frate? Fiecare semen este un frate al nostru. Cum sperăm că vom dobândi iertare din partea lui Dumnezeu, din moment ce ştim clar că El ne porunceşte să ne iubim aproapele cu aceeaşi intensitate ca pe noi înşine? Şi apoi, ne întrebăm: de unde provine ura? Din pizmă. “Invidia şi ura, consemna La Bruyère, se unesc mereu şi se întăresc una pe alta în aceeaşi persoană”. La originea multor nenorociri, pizma are o contribuţie esenţială, dar nu lucrează individual, ci în colaborare cu lăcomia, minciuna, făţărnicia, prefăcătoria, împreună străduindu-se să împrăştie răutatea în lume. Reuşita lor depinde de alegerile pe care le facem noi în viaţă.
Cunoscând ce este invidia şi ce consecinţe dezastruoase are pentru noi, pentru relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu semenii, este firesc să ne întrebăm: cum putem înlătura acest păcat, care distruge unitatea creştinilor, a familiilor noastre? Iar răspunsul este unul singur: prin IUBIRE. Prin DRAGOSTE. Cel ce-şi iubeşte aproapele cu sinceritate, nu poate să-l invidieze, să-i gândească răul, să-l determine să sufere şi, mai ales, nu suportă nici măcar gândul că ar putea suferi vreodată. Pilda Sfântului Ioan Botezătorul să ne stea mereu în minte. Acesta nu s-a tulburat în inima sa auzind că faima Mântuitorului Iisus Hristos creştea. Dimpotrivă. Cu glas smerit le spune ucenicilor: “Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan III; 30). Să cerem ajutorul Bunului Părinte Ceresc ca să ne izbăvească de cumplitul păcat al invidiei, ştiind, după mărturia Sfintei Scripturi, că invidioşii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni V; 21).
Preot Dr. Cristian Boloş