O carte despre Augustin BUZURA
Ziaristă de prestigiu în Clujul studenției sale și apoi în Baia Mare, unde s-a stabilit, Dana Buzura-Gagniuc publică recent o fabuloasă carte dedicată unchiului ei, prozatorul Augustin Buzura. Volumul poartă titlul „Buzura la Berința. Locul de unde n-a plecat niciodată”(editura Școala Ardeleană, 2024) și are o prefață frumoasă, bine scrisă, de binecunoscutul critic literar Delia Muntean.
Mă grăbesc să spun că deși e o carte nelipsită de o încărcătură sentimentală, cum e și firesc, volumul va fi o veritabilă mină de aur (prin bogăția de documente) pentru cel ce va încerca să scrie o monografie dedicată celui mai mare scriitor pe care l-a dat Maramureșul.
Cum l-am avut șef la revista Tribuna pe regretatul prozator, pot să confirm multe din aprecierile nepoatei sale, cea care face un frumos gest de omagiere adus lui Augustin Buzura, în ipostaza lui de scriitor, patriot și maramureșean, originar din Berința.
Regret sincer că nu am scris eu o teză de doctorat dedicată autorului acesta hiperlucid, care m-a fascinat prin scrisul, prin patriotismul și conștiința sa, calități atât de rare la oamenii de condei din zilele noastre.
Mă consolez cu gândul că astfel am evitat pericolul de fi considerat un lingău(Buzura îmi era șef), cu atât mai mult cu cât, să fiu sincer până la capăt, nu m-am simțit niciodată în apele mele când am comentat o carte de proză. Rămân, iremediabil, un poet…
Sunt profund îndatorat sufletește autoarei cărții pentru privilegiul de a-l fi reîntâlnit aici pe marele, neuitatul Augustin Buzura, în ipostaze inedite.
Ion Cristofor
DESPRE ÎNȚELEPCIUNE
– Înţeleptul merge singur pe calea celor fericiţi, conducandu-i şi pe alţii pe acelaşi drum. Vorbele, oricat ar fi de aspre, nu-1 supără, fiindcă ii sunt adresate spre binele lui.
– La inceput, vinul e dulce şi, la fel ca o călătorie fermecată, ii derutează
pe cei care nu ştiu să vadă in el păcatul.
– Gustul mancării il cunoaşte doar cel care mănancă; să răspundă poate doar cel care este intrebat; visează doar cel care doarme; pentru nelegiuit, cel mai bun exemplu e al judecătorului care ajunge să fie judecat.
– Pleacă-ţi urechea la vorba folositoare, chiar dacă vine de la un copil; nu asculta vorba urâtă, chiar dacă vine de la un bătran.
– Cu adevărat, cel ce va trece in regatul de dincolo de moarte se va găsi in randul celor inţelepţi, intre cei ce neingrădit vorbesc cu divinul Rai.
– Educă in tine simţul blandeţii, nu te lăsa purtat de pasiuni şi alungă de la tine sentimentele de supărare şi de furie.
– Timpul nu iubeşte şi nu urăşte pe nimeni, el este cu toţi indiferent – el ii poartă pe toţi la fel.
– Timpul, firea proprie, necesitatea, intamplarea sunt elementele de bază, dar numai combinarea lor in chip favorabil sau nefast devine cauză a fericirii sau a nefericirii. Temeiul fericirii stă in cunoaşterea de sine şi in
ascetism.
– Tot ceea ce produce mintea poate fi realizat prin mijloace omeneşti. Soarta ţine de insuşirile nevăzute ale oamenilor.
– Toate faptele, gandurile şi vorbele noastre se ţin după noi – aşa că faceţi numai binele!
– Podoabele inţeleptului sunt totdeauna modestia şi simplitatea, el e mereu in stare să accepte binele celor rostite; şi cum spiritul meu singur tinde către virtuţi, el inclină astfel spre adepţii binelui.
– Cel impulsiv nu va cunoaşte niciodată adevărul.
– Fiecare hotărare nepărtinitoare micşorează puterea minciunii, afirmă adevărul, dă naştere binelui şi distruge răul la fel cum hrana distruge
foamea.
– Moliciunea, afemeierea, starea bolnăvicioasă, ataşamentul de locurile natale, viaţa imbelşugată, temerea – iată cele şase obstacole pe calea către măreţ/ie.
– Acolo unde sunt preţuiţi cei nedemni şi sunt dispreţuiţi cei demni, acolo işi află refugiu foamea, moartea şi frica.
– Eroul, invăţatul şi femeia frumoasă găsesc adăpost oriunde s-ar duce.
Vasile Mic
Academicianul Ion Frunzetti – o personalitate marcantă a culturii noastre naționale
În 20 ianuarie a.c., s-au împlinit 107 ani de la nașterea lui Ion Frunzetti, antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet, scriitor și traducător, profesor universitar, membru al Academiei Române, o personalitate marcantă a culturii din țara noastră care a participat și la numeroase emisiuni ale posturilor Radio România (de unde și txtul acesta).
Ion Frunzetti s-a născut în 20 ianuarie 1918, la Bacău. A fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 – 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista “Flori de crâng”), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă “13” și sonetul “Nevroză” obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: “Crai nou”, “Fruncea”, “Colț de țară”.
Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și în paralel între anii 1936 – 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată “Problema tragicului în artele plastice” și care a fost distinsă cu “magna cum laude”. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 – 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei “Vremea” la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista “Semne” publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost “Revista Fundațiilor Regale”, “Viața românească” unde a făcut parte o vreme din redacție, “Universul Literar” unde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.
Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată “Tipologia ornamenticii populare românești”, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescu și George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista “Viața Românească”. În perioada 1944 – 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.
Scrie volumul de poezii “Maree” pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul “Victoria” condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 – 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.
Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni radiofonice.
În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din București unde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei. În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 – 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.
Ion Frunzetti a murit în ziua de 11 septembrie 1985, la București.
Ionică Moldovan
PRIMA TRANSMISIUNE
A TELEVIZIUNII ROMÂNE
A AVUT LOC ÎN AUGUST 1955
În septembrie 1955, am fost martorul unei discuții între gestionarul magazinului sătesc din Coca, Mihai Ciorcaș, cu un consătean.:
– Vecine, tu ai auzit că există un radio mai special, în care se și văd artiștii care cântă ?… a întrebat gestonarul.
– Da, am auzit, mi-a zis unul care zicea că a citit în ziar chestia asta…
Am aflat apoi, că la 21 august 1955, ora 20, au început transmisiunile experimentale regulate de filme și cronici de actualități făcute de o echipa condusă de inginerul Alexandru Spătaru. Astfel, de la Poșta Vitan din București pleacă primele imagini grație unui emițător de numai 400 W și a unei instalații de telecinema, construite prin forțe proprii de către inginerii români. Emisiunile se derulau la început doar sâmbăta, ca mai apoi să fie extinse și în cursul săptămânii, concomitent mărindu-se și puterea emițătorului.
Oficial, însă, prima emisiune profesionistă de televiziune din România a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956 – 1 ianuarie 1957, din primul sediu al Televiziunii, din Floreasca, strada Molière nr. 2. Montajul regiei de emisie, al antenei și al emițătorului cu o putere de 15 KW pentru imagine și 7,5 KW pentru sunet. Pe Casa Scânteii s-au încheiat la 14 decembrie 1956.
Amenajarea studiourilor nu era gata, încăperile nu erau încă tencuite, ferestrele nu erau montate, dar cum trebuia respectat planul cincinal care prevedea ca televiziunea să funcționeze în anul 1956, emisia a fost pornită pentru o noapte.
Transmisia era recepționată pe atunci numai în București, pe câteva sute de televizoare, importate din URSS pentru personalitățile momentului.
Aproape întreg programul era înregistrat pe film de 35 de milimetri. După un reportaj realizat de Alexandru Stark a urmat filmul „O noapte furtunoasă” și salutul lui Petru Groza, pe atunci președintele Marii Adunări Naționale, cu prilejul Anului Nou.
După emisiunea inaugurală, programul televiziunii a fost suspendat pentru două luni, pentru ca să se termine amenajarea studioului de crainic și primele instalații. Până prin octombrie 1957 transmisiunile erau sporadice, întreg programul fiind mai degrabă unul experimental. Tehnicienii nu erau încă familiarizați cu aparatura, defecțiunile fiind destul de dese. De altfel, la vremea aceea nici telespectatorii nu erau prea numeroși.
Întreaga aparatură folosită la început în Televiziunea Română era rusească. Fusese produsă de Institutul de Inginerie din Leningrad. O echipă rusească a venit la București în august 1956, pentru a participa la montarea echipamentelor și la instruirea personalului tehnic.
Tot echipamentul funcționa cu lămpi electronice. Rușii susțineau, la vremea respectivă, că tranzistoarele, nou apărute, puteau fi folosite doar la instalațiile militare.
Televiziunea a funcționat în Floreasca până în anul 1968, când s-a mutat în actualul sediu din Calea Dorobanților.
Un al doilea canal a apărut în 1968. Emisia sa a fost suspendată în 1985 și repornită după căderea regimului comunist.
Vasile Mic
Pagină realizată de Vasile Mic – vasilemic@gmail.com