De: Dr. Felician Pop: Editorialist – Președinte al UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI – Filiala ”Anton Davidescu” Satu Mare;

Florin Lăcătuș, un tânăr de 26 de ani născut pe meleagurile pline de poezie ale Sătmarului, aduce în fața cititorilor o sensibilitate aparte, hrănită de rădăcinile sale culturale și de pasiunea profundă pentru cuvânt.

FLORIN LĂCĂTUȘ – un suflet sătmărean care renaște prin poezie

Stabilit în prezent în vibrantul Amsterdam, unde a fondat Compania ”Alfazet Operations”, specializată în management hotelier, și organizare de evenimente, Florin nu a încetat niciodată să rămână fidel chemării sale poetice.

Timpul nu curge în mine,

Ci mai degrabă

e doar un fum înghețat,

un abur prins între gândurile mele

și uitarea care mă pândește mereu.

Simt cum umbra lui

calcă încet peste fruntea mea,

obosită de povara clipei

care nu se mai termină.

*

Lumina nu-mi luminează calea,

doar îmi dezvăluie golul,

un abis fără fund

în care ecourile străine se pierd.

Umbrele din jurul meu

nu aparțin nici unui trup —

sunt rămășițele întrebărilor mele mute,

oglindiri ale unui vid

pe care nu-l pot umple niciodată.

*

Amărăciunea mea nu este o rană,

este dovada că sunt aici,

o inscripție ascunsă

pe pergamentul sângeriu al timpului,

scrisă cu litere ce se destramă

înainte să le pot citi.

Port în mine stigmate adânci,

desenate ca niște hărți ale pierzaniei,

călăuze spre nicăieri.

*

Ce este viața mea,

dacă nu o absență continuă

a tot ceea ce am fi putut deveni?

Ce este moartea,

dacă nu un pas orb

dincolo de cercul imperfect

pe care l-am trasat în jurul nostru?

*

Și totuși, din pietrele inimii mele

se naște câteodată un izvor,

din întunericul din mine

se naște lumina care mă privește,

iar din tăcerea cea mai adâncă

se înalță cuvinte

pe care nu le înțeleg,

dar le simt ca pe niște chemări.

Călătoria lui în universul poeziei a început în cadrul Cenaclului Alfazet,

        un loc care i-a modelat spiritul și i-a trezit setea de a explora lumea prin versuri. Această experiență a lăsat o amprentă adâncă în sufletul său, transformând dorul de casă și nostalgia momentelor de odinioară într-un izvor nesecat de inspirație.

Poate că adevărul meu

nu se află în forme sau contururi,

ci în spațiile goale dintre ele,

în distanța insuportabilă

dintre mine și reflexia mea,

dintre tot ce sunt acum

și ceea ce aș putea înțelege

dacă aș avea curajul

să privesc abisul

fără să clipesc.

*

Când privesc abisul,

nu descopăr decât propria-mi oglindire,

dar nu așa cum sunt,

ci cum nu voi putea fi niciodată —

o ecuație infinită,

lipsită de margini,

lipsită de nume,

o fărâmă de lumină

suspendată în nimicul absolut.

*

Poate că ființa mea

e doar o greșeală a tăcerii,

un vis îndrăzneț al universului,

născut într-o clipă de ezitare cosmică.

Și totuși, eu,

în fragila mea inocență,

încerc să dau formă infinitului,

să cuprind cu mâinile mele goale

acea scânteie

care îmi scapă mereu printre degete.

*

Dar ce este atingerea,

dacă nu o modalitate tăcută de a pierde?

Și ce este pierderea,

dacă nu un alt drum

spre adevărul că suntem legați,

invizibil, de tot ceea ce nu putem păstra?

*

Sunt doar un trecător

pe o mare fără țărmuri,

purtând în mine greutatea visurilor

pe care nici măcar moartea

nu le poate risipi.

Chiar dacă viața l-a purtat departe de scena culturală sătmăreană, distanța nu i-a diminuat dorința de a scrie, ci dimpotrivă, i-a intensificat setea de a regăsi acea magie a începuturilor …

*

La capătul drumului meu,

nu aștept răspunsuri,

ci liniștea.

Acea liniște veche,

care a fost mereu aici,

în mine,

în tot ce am fost prea slab să devin.

*

Poate liniștea nu e sfârșitul,

ci o chemare,

o arie șoptită de umbre,

ce dansează dincolo de vălul meu uman,

fragil și orbitor.

*

Există în mine o sete,

o foame nemărginită de infinit,

care mă împinge mereu înainte,

prin întuneric și lumină,

prin pustietatea visurilor mele,

căutând un „ceva”

pe care nici măcar cuvintele nu-l pot numi.

Dacă aș ajunge acolo,

dincolo de granițele invizibile

ale propriei mele ființe?

Poate aș înțelege atunci

că nu am fost niciodată singur,

că fiecare stea,

fiecare umbră,

fiecare șoaptă pierdută de vânt

m-a purtat în ea,

ca pe o scânteie

dintr-un foc nemuritor.

Acest debut poetic reprezintă nu doar o reîntoarcere la rădăcini, ci și un nou început

       Florin Lăcătuș își deschide sufletul în fața lumii, invitând cititorii să pășească alături de el pe puntea fragilă dintre trecut și prezent, dintre meleagurile natale și orizonturile îndepărtate care l-au format. Prin versurile sale, Florin promite să lase o urmă adâncă, ca o șoaptă care răsună peste timp.

         SPONSORII EDIȚIEI: