O consecinţă importantă a Unirii de la 1918, pe plan economic, s-a manifestat prin posibilitatea circulaţiei libere a capitalului în întreaga arie economică naţională şi posibilitatea concentrării în mai mare măsură a disponibilităţilor financiare în vederea dezvoltării economice a României.
În anul 1919, la cele 484 de societăţi anonime (S.A.) cu un capital total de 1.662.198.000 lei, existente pe teritoriul vechii Românii, s-au adăugat 445 de societăţi aparţinând provinciilor reunite, deţinând un capital de 319.998.000 lei (numeric reprezentând 48,4% iar valoric 15,8%). În perioada interbelică, capitalul total al societăţilor anonime a crescut extrem de rapid ajungând la apogeu în toiul crizei economice după care va scădea din nou până la sfârşitul deceniului patru.
Este evidentă puterea economică deosebită a băncilor româneşti, ponderea averilor totale depăşind cu mult capitalul social total al societăţilor pe acţiuni. După cum se vede, în prima parte a perioadei interbelice, aproximativ jumătate din întreaga avuţie a României este concentrată în mâinile băncilor care, până la declanşarea crizei bancare din 1931, deţin de fapt hegemonia în viaţa economică românească. Însă după acest an societăţile industriale îşi întăresc tot mai mult poziţiile, pe când instituţiile bancare îşi recuperează cu greu pierderile suferite, cedând întâietate pe plan economic firmelor industriale.
Cu toate acestea, dacă adăugăm la averea totală a băncilor particulare şi pe cea a instituţiilor de credit şi economii cu caracter public (B.N.R., Casa Naţională de Economii, Cecuri Poştale) puterea totală a acestora continuă să primeze. După 1918, spre deosebire de domeniul industrial, aportul vieţii bancare din provinciile unite la sistemul economic a fost mai modest întrucât instituţiile de credit aveau mai mult o însemnătate redusă, locală. Ele se mărgineau la operaţii bancare de rutină, fără a promova cooperarea cu industria, domeniu rezervat marilor bănci cu participarea capitalului străin de la Viena, Budapesta, Berlin, Praga sau Paris. Instituţiile bancare din Transilvania şi-au consolidat însă poziţiile pe piaţa financiară a României de-a lungul perioadei interbelice, atât din punct de vedere numeric cât şi cel al capitalurilor şi al depunerilor de care beneficiază.
În ceea ce priveşte Sătmarul, organizarea sistemului de credit românesc în comitatul Satu Mare a avut la bază promovarea ideilor cooperatiste şi asociaţioniste menite să susţină mişcarea de emancipare politico-naţională dar şi pe cea socială, economică şi culturală din Transilvania. În acest sens trebuie menţionat efortul lăudabil al unor lideri politici (ca de pildă Vasile Lucaciu) şi bineînţeles sprijinul incontestabil al “Astrei” şi al despărţămintelor sale locale. Drept urmare, rezultatele nu întârzie să apară iar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în zona Sătmarului existau nu mai puţin de 157 de cooperative de diverse forme şi şase bănci.
Cât priveşte băncile, prima astfel de instituţie românească din judeţul Satu Mare a fost banca “Sătmăreana” din Seini, care se număra printre cele 37 de bănci româneşti existente în 1892 în Transilvania, fiind continuatoarea şi moştenitoarea cooperativei de credit “Perşeiu” din 1886. La propunerea lui Vasile Lucaciu, preşedintele băncii a fost ales George Pop de Băseşti, iar ca notar George Achim. Capitalul social a fost stabilit la 100.000 florini compus din 1.000 acţiuni a câte 100 florini fiecare. În ceea ce priveşte situaţia băncilor care au activat în zonă, ele se prezintă astfel: 1. “Silvania” – Şimleu Silvaniei – 1888, capitalul social 600.000; 2. “Sătmăreana” – Seini – 1892, capitalul social 200.000; 3. “Chiorana” – Şomcuta Mare – 1901, capitalul social 100.000; 4. “Arina” – Sanislău – 1907, capitalul social 100.000; 5. “Vulturul” – Tăşnad – 1908, capitalul social 100.000; 6. “Aurora” – Baia Mare – capitalul social 150.000. În mod cert, această stare de lucruri cunoaşte modificări substanţiale după 1918-1919, când Sătmarul devine parte componentă a Regatului Român.
Noul cadru politic, administrativ şi legislativ va duce la creşterea ponderii capitalului românesc în sistemul de credit sătmărean, fie sub formă de cooperaţie, fie în sistem bancar. În mod cert, criza economică a afectat în aceeaşi măsură cu băncile şi cooperativele de credit, însă în 1937 existau în judeţul Satu Mare 69 de cooperative de credit şi comerciale româneşti în majoritatea localităţilor judeţului: Cidreag, Halmeu, Turţ, Bixad, Satu Mare, Terebeşti, Tătăreşti, Borleşti, Ardusad, Seini, Ilba, Cicârlău, Baia Mare, Baia Sprie, Şomcuta s.a.
Toate aceste cooperative se bazează în primul rând pe aportul adus de membrii societăţii şi pe micile economii ale populaţiei din regiunea în care au activat. Împrumuturile acordate de unităţile din judeţul Satu Mare sunt structurate astfel: 56% pentru consumaţie, 38% pentru producţie şi 6% investiţii. Cifra mare la apartenenţă a împrumuturilor de consumaţie se explică prin faptul că cele mai importante unităţi activează în regiuni industriale (Baia Mare, Satu Mare, Baia Sprie) şi acestea acordă împrumuturi muncitorilor de la întreprinderile din localităţile respective. Începând cu anul 1938 statul român intervine şi înfiinţează în fiecare comună câte o cooperativă sau două, cărora le acordă şi subvenţiile necesare, ceea ce duce la dezvoltarea acestui sistem de credit. Astfel, într-un studiu documentar privind judeţul Satu Mare se arată că în anul 1930 aici existau 33 de bănci, dintre care 15 cu capital minoritar.
Din păcate însă, criza economică mondială din perioada 1929-1933 şi-a făcut simţit efectul şi în Satu Mare, unde “toate băncile, cam până în anul 1931, au arătat un progres foarte însemnat, dezvoltându-se ca ciupercile după ploaie abundentă, dar cât a intrat criza mondială şi în special la noi legea conversiunii care a făcut o curăţenie generală, cele mai multe dintre ele au sucombat”.
Sursa: Claudiu Porumbăcean – Satu Mare, Studii și Comunicări XXIX/II
