Preot dr. Cristian Boloş
Omul are datoria de a se comporta demn în relaţiile cu semenii săi şi cu Dumnezeu, punând pe prim-plan sinceritatea în orice acţiune pe care o întreprinde. Însă, ispitele sunt foarte mari. De multe ori, pentru a-şi atinge un obiectiv, omul lasă la o parte principiile sănătoase după care se ghidase în viaţă până la un moment dat şi face compromisuri cu sine însuşi, apelând la falsitate, la o atitudine ambiguă, menită de a-i induce în eroare pe cei cu care colaborează. Arborează la vedere un drapel alb al purităţii, al nevinovăţiei, al bunelor intenţii, iar în sine recurge la diverse comploturi de discreditare a celor apropiaţi lui. Nu se sfiieşte să invidieze în taină, să mintă, să şantajeze, să ameninţe, să se comporte cu viclenie pentru a reuşi să ajungă acolo unde şi-a propus. Acest om “cu două feţe”, care “unele grăieşte şi altele gândeşte”, vine să definească profilul făţarnicului, al ipocritului.
Sfânta Scriptură vorbeşte deschis, prin glasul Mântuitorului Iisus Hristos, despre făţărnicia care îi caracteriza prin excelenţă pe fariseii şi cărturarii poporului ales. Aceştia erau drepţi la înfăţişare şi în propovăduire, dar în realitate erau dominaţi de prefăcătorie, mândrie, invidie şi nelegiuire. Îndemnau la virtute, la respectarea literei Legii, iar ei o încălcau cu bună ştiinţă, petrecând în opulenţă, în vicii şi păcate. A rămas celebru “capitolul vaiurilor” din cadrul Evangheliei după Matei, respectiv cap. XXIII. Niciun alt păcat nu a fost atât de virulent combătut de către Domnul Hristos. Portretul făţarnicului de atunci, zugrăvit în detaliu de Iisus, îl reprezintă şi pe făţarnicul modern.
Azi, la fel ca acum două mii de ani, omul are tendinţa de a face fapte bune doar cu intenţia de a fi remarcat de către cei din apropiere şi de a culege elogii, fără a trăi, însă, cu intensitate maximă binele pe care a reuşit să-l facă cuiva. Fățarnicul se bucură vădit pentru succesele altuia, iar după despărţirea de acea persoană își manifestă regretul că nu a fost el însuși capabil de acele reuşite. Iată că, făţărnicia se înfrăţeşte cu invidia, ambele alimentându-se din răutate şi din egoism. “Nosce te ipsum”, zice un dicton latin. “Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi “fii tu însuţi”, abandonând falsitatea care tinde să-ţi copleşească sufletul. Domnul nostru Iisus Hristos pledează elocvent pentru consecvenţa în cuvânt: “Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei V; 37). Cuvântul se cere a fi transpus în faptă, fiecare persoană (care se pretinde a avea verticalitate în trăire) vădind transparenţă şi sinceritate în gând, vorbă şi acţiune. Numai aşa poţi pretinde că eşti un adevărat creştin, demn de a purta numele lui Hristos.
Făţărnicia exclude automat iubirea. Făţărnicia este de fapt lipsa iubirii. Nu poţi afirma că-ţi iubeşti aproapele, din moment ce nutreşti la adresa lui gânduri care îl discreditează şi-l degradează. Chiar dacă faţă de el reuşeşti să simulezi iubirea, lui Dumnezeu nu-I va rămâne ascunsă această faptă. El nu va suporta să batjocoreşti dragostea datorită căreia S-a întrupat şi S-a jertfit pentru mântuirea neamului omenesc. Această dragoste suntem chemaţi noi s-o imităm din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul nostru (Matei XXII; 37-41). Întrucât din sufletul dominat de făţărnicie absentează iubirea, implicit, de acolo este izgonit Dumnezeu, Care este Iubirea absolută (I Ioan IV; 8).
Făţărnicia este un produs al vieţii trăită departe de Dumnezeu şi de Biserică, este o consecinţă a lipsei credinţei lucrătoare prin iubire (Galateni V; 6) şi prin fapte bune. Această maladie spirituală, această decădere morală, nu poate fi vindecată decât prin intermediul conştientizării necesităţii de a stabili raportul dintre om şi om şi raportul dintre om şi Dumnezeu pe temelia solidă a iubirii sincere, care exclude orice echivoc şi intenţie nelegitimă. La originea oricărui rău se află lipsa de iubire. În final, putem afirma cu toată certitudinea: iubind cu adevărat, ne vom debarasa de făţărnicie, de invidie, de mânie şi de mândrie, orientându-ne cu întreaga fiinţă spre Dumnezeu şi canalizându-ne toate eforturile spre a convieţui în pace cu semenii şi a dobândi fericirea pentru veșnicie.