În timpul activităţii mântuitoare a Domnului Iisus Hristos mulţimile se grupau în jurul Său pentru a-L asculta. Însă, Iisus ştia că la un moment dat Se va înălţa la cer. De aceea, a dorit ca oamenii să aibă mereu posibilitatea să-L întâlnească şi să se unească cu El. Astfel, a întemeiat Biserica şi a instituit Sfintele Taine, condiţionând mântuirea şi sfinţirea oamenilor de frecventarea ei cu regularitate, ea fiind antecamera Împărăției Cerurilor.
Asemenea unei școli în care se deprinde virtutea, Biserica ne îndeamnă prin slujitorii ei sfinţiţi la evitarea răului și la săvârşirea faptelor bune. Participarea activă la cultul divin public în biserică are o importanţă covârşitoare. Biserica, trupul tainic al lui Hristos (Efeseni V; 23), este corabia mântuirii şi scara spre Dumnezeu. Ea este laboratorul în care se lucrează mântuirea tuturor oamenilor dornici de mântuire. Având în vedere acest aspect, Sfântul Ciprian afirmă că cel care iese din comuniunea Bisericii își pierde „însăși rațiunea mântuirii”, întrucât „cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată”. Or, mântuirea nu este posibilă în afara lui Dumnezeu și a Bisericii. În biserică ne aşteaptă Hristos. În biserică ne unim intim cu Iisus prin Sfânta Împărtăşanie. În biserică ne plecăm genunchii în rugăciune şi, printre lacrimi, Îi mărturisim Domnului necazul ce ne apasă sufletul, iar El, văzând credinţa noastră, ne trimite ajutorul Său dumnezeiesc, eliberându-ne de tot ceea ce ne subjugă.
Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar nu toţi răspundem pozitiv la această invitaţie. Orice creştin adevărat este dator să ajungă la convingerea că frecventarea bisericii şi întâlnirea cu Dumnezeu în ea, dă sens şi culoare vieţii lui, îi dinamizează întreaga existenţă. Din nefericire, omul modern se mulţumeşte cu o credinţă superficială, care se rezumă mai mult la o presupunere a existenţei lui Dumnezeu, decât la simţirea reală a prezenţei Lui. Omul trebuie să fie conştient că Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Ea ne ajută să stabilim un raport strâns cu Dumnezeu, un dialog viu, creator de fapte bune (vezi: Gurie Georgiu şi Cristian Tia). Relaţia omului cu Dumnezeu trebuie să se reflecte în relaţia sa cu aproapele, aceasta fiind caracterizată prin iubire, iertare, respect, într-ajutorare. Nu există creştinism individual, iar mântuirea, la rândul ei, este comunitară.
Afirmasem că în biserică omul are posibilitatea să-L întâlnească pe Hristos. În cadrul fiecărei Sfinte Liturghii, Iisus Hristos Se jertfeşte în chip nesângeros pentru omenire pe Masa Sfântului Altar, cu aceeaşi iubire cu care a primit să fie răstignit în urmă cu două mii de ani pentru a împăca pe om cu Dumnezeu şi a-l curăţi de păcatul care îl împiedica să intre în Împărăţia Sa. Absenţa nejustificată şi neîntemeiată de la biserică în aceste momente sublime constituie pe drept cuvânt un afront la adresa Mântuitorului, Care ne cheamă la Sine cu toată dragostea şi duioşia. Prin urmare, omul, călăuzit de motive puerile, greşeşte în clipa în care respinge invitaţia Domnului, preferând întunericul păcatului în detrimentul luminii, care iradiază din Jertfa Sa.
Locul de întâlnire în viața spirituală dintre credincios și Hristos este biserica. A fi în biserică înseamnă a fi în Hristos și a fi în Hristos înseamnă a fi în biserică. În acest spațiu sfânt și sfințitor, omul simte prezența Domnului și se încadrează ca membru în trupul Său. În biserică, dialogul dintre om și Dumnezeu devine mai intens; omul știe cu certitudine că Hristos este capul care îl conduce, ceea ce îi conferă un sentiment de siguranță. În biserică, omul aude mai pregnant chemarea la mântuire pe care Domnul i-o adresează, este conștient de faptul că, în urma păcatului, chipul lui Dumnezeu din el s-a întunecat și că numai prin ajutorul lui Hristos chipul se poate umple din nou de lumină pentru a se transforma, în final, în asemănare. Asemănarea coincide cu mântuirea şi cu desăvârșirea, cu dobândirea nemuririi. Traseul de la chip la asemănare nu poate fi străbătut fără Dumnezeu; El lansează invitația, dar omul trebuie să răspundă. Răspunsul pozitiv al omului reprezintă începutul colaborării divino-umane. Totodată, în biserică, omul realizează că Legea lui Hristos exclude individualismul. Relația care se stabilește între membrii Bisericii are ca temelie iubirea; toți formează o unică familie, devenind frați și fiind călăuziți de atingerea aceluiași ideal: mântuirea. Apropierea de celălalt, care se înfăptuiește în biserică, îi facilitează omului înțelegerea faptului că mântuirea sa depinde de a celorlalți și că mântuirea celorlalți depinde de a sa. Se creează o reciprocitate, care are ca scop progresul în bine.
Fiecare persoană poate fi o biserică. Omul se retrage în cămara sufletului său şi acolo Îl întâlneşte pe Dumnezeu, acolo Îi vorbeşte prin rugăciune şi are certitudinea faptului că vorbele sale sunt auzite. Aşa cum omul se întâlneşte cu Dumnezeu în biserica văzută, tot aşa mintea, inima şi voinţa lui iau contact cu divinitatea în aşa-numita “biserică lăuntrică” a sa. Desigur, acest lucru nu exclude prezenţa activă la cultul public din biserică. Dimpotrivă. Cele două aspecte sunt complementare. Omul devine biserică doar în măsura în care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii, ca trup al lui Hristos, şi extinde această experienţă în lumea înconjurătoare, răspândind lumină, iubire, bunătate şi curăţie.
*****
Petre Țuțea afirma: „În afara slujbelor bisericii nu există scară către cer… Știi unde poți căpăta definiția omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul… În biserică afli că exiști… Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”