Pagină de cultură: Vasile Mic!

Poezia religioasă în scrierile preotului Cristian Sarca de la Mănăstirea PORTĂRIȚA

Primul autor creștin care a scris poezie religioasă la modul pe care îl înțelegem noi astăzi a fost Grigorie de Nazianz (†390). El este considerat de către unii teologi ca fiind nu numai un mare poet, ci și cel mai mare stilist al epocii patristice creștine. Timp de secole, el a dominat Bizanțul și școlile acestuia ca model de retorică și filosofie creștină. A cunoscut foarte bine poezia greacă de la Homer încoace, Pindar și tragici, până la ultimul epigon sau decadent al spiritualității elenistice, din care apoi s-a inspirat în alcătuirea poemelor sale. Explicarea acestui fenomen este legată nu atât de nevoia de a oferi un răspuns legii împăratului Iulian (anul 362), care interzicea profesorilor creștini să predea în școlile păgâne, cât mai ales de impulsuri personale. Era trist că literele creștine n-aveau încă corespondentul parnasului elenistic. Conștient de talentul său pentru poezie, dar și pentru a arăta că și creștinii știu să-și expună în versuri învățătura lor, Grigorie creează o operă poetică vastă, însumând aproximativ 18000-19000 de versuri. De la el au rămas 408 poeme, care pot fi împărțite în: dogmatice – 38, morale – 38, istorice, – despre el însuși – 99, despre alții – 8. Tot aici mai amintim și 129 de epitafe și 94 de epigrame.
În poemul său „Versuri metrice” (poemul XXXIX), Grigorie însuși oferă o explicație semnelor de întrebare formulate de prietenii și de dușmanii lui, văzându-l că scrie poeme, și încă prozodice. Prin urmare, arată că s-a hotărât să pună în versuri gândurile sale ca să-și îngrădească lipsa de măsură și multă vorbă, ca să folosească celor tineri, care se bucură mai mult atunci când citesc poeme, ca și creștinii să nu pară neinstruiți față de păgâni și în semn de consolare în timpul îndelungatei boli pe care a avut-o.
Activitatea poetică desfășurată de Grigorie de Nazianz este o dovadă în plus că arta poetică nu contravine învățăturii creștine, ci mai mult o îmbogățește conferindu-i noi valențe și valori ale spiritului. Grigorie de Nazianz a fost un poet talentat care a scris poeme pornind de la motivații diverse dar cărora le-a dat însă o înfățișare creștină având ca scop preamărirea divinității dar și formarea spirituală a sa și a semenilor săi.
De-a lungul istoriei Creștinismului au fost mulți autori creștini care au urmat exemplul lui Grigorie de Nazianz scriind poezie religioasă. A existat de asemenea și o categorie de scriitori care au alcătuit un tip de poezie destinată strict cultului religios. Ei au fost cei care au alcătuit canoanele, troparele, condacele și toate celelalte creații poetice religioase menționate mai sus. Unii au primit supranumele de melozi cum sunt: Roman Melodul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin Melodul și alții.
Mai trebuie amintită apoi și contribuția majoră pe care au avut-o călugării studiți, de la mănăstirea Studion din Constantinopol în dezvoltarea poeziei religioase de cult. Ei au fost aceia care au adunat toate creațiile poetice religioase existente până la ei, pe care le-au îmbogățit cu propriile lor creații, dându-le o formă finală care a rămas valabilă până astăzi. Poezie religioasă au mai scris și marii autori mistici creștini, dintre care amintim doar pe Simeon Noul Teolog, ca autor mai cunoscut și reprezentant de seamă al acestui gen de poezie, iar în Apus, adică în Biserica Catolică, pe Ioan al
Crucii, iarăși ca autor cunoscut.
Făcând apoi o scurtă incursiune în istoria poeziei noastre românești vom găsi că de-a lungul istoriei culturale a poporului nostru, atât poezia folclorică anonimă, cât și cea cultă românească, au început de la poezia religioasă și au fost influențate și tributare poeziei creștine de cult, multă vreme. Aici putem aminti mai ales colindele și „Psaltirea în versuri” a mitropolitului Dosoftei (1673).
Cât despre poezia religioasă scrisă de călugării din mănăstirile noastre, în urma unor descoperiri făcute de anumiți cercetători, aflăm că versuri religioase au compus numeroși călugări din mănăstirile noastre încă din secolele XVI- XVII, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea să se scrie prin mănăstiri adevărate volume de versuri; astfel, schimonahia Xenia, din mănăstirea Agapia, considerată de către unii prima poetă cultă la noi, scrie în anul 1826 un volum unicat de poezii religioase cu peste 2.000 de versuri. Pustnicul Zosima, de la schitul Pocrov-Neamțu, scrie și el o carte de versuri între anii 1825-1830 prin care deplânge distrugerea mănăstirilor din timpul revoltei eteriste (1821). Mai aproape de zilele noastre, de asemenea, avem autori de poezie religioasă din rândul monahilor. Și aici, facem referire la poeziile și imnele monahului Daniil Sandu Tudor de la Schitul Rarău – inițiatorul mișcării isihaste din România „Rugul Aprins“, la poemele lui Valeriu Anania, devenit mai apoi arhiepiscopul și mitropolitul Bartolomeu al Clujului, la poeziile monahiei Zorica Lațcu și, apoi, la poezii ale diferitor monahi și duhovnici din mănăstirile nemțene și nu numai ci și din celelalte părți ale țării noastre, dintre care îi amintim pe părinții arhimandriți Ilie Cleopa și Ioanichie Bălan, de la mănăstirea Sihăstria Neamț, dar și pe Iustinian Chira, starețul mănăstirii Rohia.
Întregul cult creștin se desfășoară imnic, în forme melodice profund poetice.
Psalmii lui David formează cea mai mare carte de imne a lumii. Cântarea cântărilor este și ea cel mai mistic poem al iubirii divine. Slujbele bisericești, cărțile de cult, canoanele, sinaxarele, troparele, condacele, axioanele, acatistele, paraclisele și, în general, toate cărțile de rugăciuni sunt pline de poezie, sunt compuse după structuri poetice. Tocmai pentru aceea atrag, se pot cânta, mișcă ușor inimile, moralizează, scot lacrimi, înalță pe om spre Dumnezeu. Apoi, toate cărțile de cult, slujbele și cântările bisericești au fost compuse de călugări și sihaștri, dintre care cei mai mulți sunt venerați ca sfinți de către Biserică.

Vasile Mic

Cele mai citite cărți din lume