Ascunse printre dealurile și pădurile zonei Codrului, aceste biserici vechi de secole păstrează amprenta unei culturi rurale autentice, transmise din generație în generație.
În inima zonei Codrului, acolo unde tradiția încă se împletește firesc cu viața de zi cu zi, se ridică smerite și durabile bisericile de lemn – monumente vii ale credinței și meșteșugului popular românesc. Ridicate în secolele XVII–XIX, aceste lăcașuri de cult nu sunt doar locuri de rugăciune, ci și mărturii ale unei istorii locale pline de demnitate, conservate cu migală din lemn de stejar, brad sau gorun. Astăzi, ele își spun povestea în șoaptă, printre grinzi înnegrite de vreme și icoane pictate cu suflet.
Situată în nord-vestul Transilvaniei, Zona Codrului reprezintă un spațiu bine conturat din punct de vedere etnografic, dar care, de-a lungul timpului, a resimțit influențe multiple din partea regiunilor etnografice învecinate. Este delimitată spre vest de câmpia Sătmarului iar spre nord și est, de luncile Someșului și ale afluentului său, Sălajul. Spre sud, printr-o subzonă a sa – numită de localnici „Sub Codru”, caracterizată de interferente importante în ceea ce privește cultura sa materială, se învecinează cu ținutul Silvaniei.
Contextul geografic și istoric ce a schițat parcursul evolutiv și a marcat identitar ținutul codrenesc a făcut ca această zonă etnografică să nu fie atât de individualizată precum Țara Oașului sau a Maramureșului, aflate în apropiere. Văile și culmile sale domoale, cândva acoperite cu întinse păduri de stejar și fag, potrivite pentru agricultură și pentru creștea animalelor, apoi apropierea de râul Someș ce a reprezentat mult timp o importantă cale de comunicare, au constituit condițiile prielnice necesare pentru ca această zonă să fie locuită încă din cele mai vechi timpuri. Regăsim și aici vechi comunități românești conduse de voievozi locali, primele localități atestate documentar fiind încă din secolul al XIII-lea. Apoi, în cursul secolului al XVI-lea, viețuirea satelor codrenești a fost perturbată de desele incursiuni ale turcilor. Spre secolului al XVIII-lea, epidemiile de ciumă, invaziile tătarilor sau luptele dintre habsburgi și curuți au dus la depopularea accentuală a zonei. Deficitul de populație avea să fie rezolvat în cursul secolului al XVIII-lea, prin colonizări. În pragul secolului al XIX-lea, aflăm satul codrenesc împărtășind situația comună oricărui sat iobăgesc.
Dependența de un stăpân, handicapul economic datorat acestor raporturi feudale, pe de o parte, și restricțiile medievale privind construcțiile bisericești din piatră, pe de altă parte, au făcut ca și aici, ca în alte părți ale Transilvaniei, credincioșii să-și trăiască viața în umbra unor umile bisericuțe de lemn. Făcând excepție de bisericile de lemn păstrate în zona Codrului, construite în cursul secolului al XIX-lea, când aceste edificii de cult capătă o anumită monumentalitate, cele mai vechi biserici de lemn codrenești nu aveau, aparent, prea multe elemente care să le diferențieze de gospodăriile de lemn acoperite cu șindrilă sau paie. Situația avea să rămână la fel până spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea, căci cele mai multe dintre aceste comunități depindeau în bună măsură, la nivelul inițiativelor colective, de bunăvoința unuia sau mai multor mari proprietari de pământ. Astfel, nu este surprinzător faptul că, în anii ce au urmat Revoluției pașoptiste, pe măsură ce beneficiile noilor drepturi și libertăți sociale obținute de fostele sate iobăgești aveau să se regăsească și în viața cotidiană, tot mai multe intenții comunitare se vor concretiza prin ridicarea unor noi biserici, de regulă din zidărie, comparabile cu cele folosite de celelalte confesiuni conlocuitoare.
În același timp, pe parcursul ultimei părți a secolului XIX și în prima jumătate a celui următor, în drumul așezărilor spre modernitate, în lipsta conștientizării valorii de patrimoniu, vechile biserici de lemn aveau să rămână în afara atenției celor mai multe comunități codrenești. De altfel, fapt relevant, printre documentele păstrate în legătură cu activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice, secția pentru Transilvania, din perioada interbelică, singurele referințe privitoare la bisericile de lemn codrenești sunt cele referitoare la lăcașurile de cult din Hodișa (SM) și Mineu (SJ), în vederea obținerii avizului de demolare/sau vânzării unei comunități mai sărace. Din păcate, prea puține date despre aceste biserici s-au păstrat până în zilele noaste.
Cele 18 biserici de lemn în zona lărgită a Codrului, ce fac obiectul prezentului proiect și care contituie o zestre valoroasă pentru identitatea și spiritualitatea regiunii, au trăsături ce le particularizează și în același timp le integrează în ansamblul bisericilor de lemn din România. Cu toate că sub raport procentual, în această zonă s-au păstrat într-o proporție mai mică decât în alte părți de țară, bisericile de lemn de aici sunt relevante pentru cultura materială și spirituală a comunităților transilvănene, căpătând în timp și valențe identitare. Este important de precizat că dintre acestea, șase: bisericile ortodoxe din Bolda (SM), Lelei (SM), Ulciug (SJ), Doba (SJ), (MM) și biserica reformat-calvină din Someș-Uileac (MM) încă sunt păstrate în rostul lor, acela de lăcașuri de cult, deservind, e drept, comunități religioase mici și foarte mici.
În ceea ce privește vechimea lor, se disting bisericile din Doba (SJ), respectiv din Arduzel (MM). Prima, potrivit tradiției adusă din Chilioara (SJ), este considerată a fi cea mai bătrână – se presupune că a fost ridicată cândva în cursul secolului al XVII-lea, indicii în acest sens fiind trăsăturile sale arhitecturale, dar și o presupusă pisanie ce se afla cândva deasupra intrării în biserică, în limba slavonă. Apoi, bisericuța din Arduzel (MM), pare să fie următoarea în linie ca vechime. Datările dendrocronologice efectuate în cadrul proiectului (2021) au arătat că această biserică a fost ridicată în anul 1699 sau imediat după această dată. După acestea, sub raport numeric, domină bisericile de lemn ridicate în secolul al XVIII-lea.
Despre biserica de lemn din Derșida (SJ), Lista monumentelor istorice 2015 reține faptul că ar fi construită în anul 1700. Alți specialiști apreciau că momentul ridicării ei trebuie căutat undeva în prima parte a secolului al XVIII-lea. Ce se poate spune cu certitudine despre vârsta acestei biserici este că în anul 1776 biserica exista, episcopul Grigore Maior consemnând-o ca fiind „novissima”, fiind pictată cu puțină vreme inainte (1771-1772).
Urmează biserica din Nadiș (SJ), construită în 1732, finalizată sau sființită, probabil în anul 1738, bisericile din Bolda (SM) și Stâna (SM) – despre care se cunosc încă prea puține dar datorită trăsăturilor lor se consideră că datează din secolul al XVIII-lea, biserica din Horoatu Cehului, începută în anul 1747 și finalizată în anul 1749, biserica din Chieșd (SJ), ridicată probabil în jurul anului 1764 și pictată în 1796, apoi cea din Bulgari (SJ) plasată de tradiție în secolul XVI dar în fapt mai recentă, din 1758-1759, apoi seria de patru biserici datate în cadrul acestui proiect (2021) biserica din Bicaz (MM) – 1779, Orțâța (MM) – ridicată imediat după 1782, cel mai probabil în intervalul 1783-1785, Corund (SM) – 1790 și Ulciug (SJ) – 1797-1798. Tot din ultima parte a secolului al XVIII-lea, datează probabil și biserica de lemn din Lelei (SM) dar aceasta a suferit modificări ulterioare.
Cele mai recente biserici păstrate în zona Codrului sunt cele din Buzești (MM), construită în anul 1799 – unii autori au citit diferit inscripția ce datează biserica, afirmând că aceasta datează din 1739, apoi cea din Noțig (SJ) – datată în 1830, zugrăvită în anul 1842. În 1895, Nasteiu Covaciu din Ulmeni (MM) plătea din averea sa pentru ridicarea uneia dintre ultimele biserici de lemn din zona Codrului, refolosind lemnele provenite de la biserica de lemn din Șomcuta Mare (MM). Privitor la biserica reformat-calvină din Someș Uileac (MM), reținută de Lista monumentelor istorice ca fiind construită din anul 1699, a fost refăcută din temelii în anul 1897.
Sursa: https://codru.culturamm.ro/zona-codrului/
