“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan III; 16-17).
Pentru a preţui în adevărata sa valoare măreţia unui om, nu ajunge să cunoaştem cum a trăit, ci e nevoie să ştim şi cum a murit, scria pr. dr. Ştefan Slevoacă, referindu-se la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Necredinţa unui popor îndărătnic, trădarea unui ucenic, teama Apostolilor, osândirea unui nevinovat, apoi insultele, lovirile, bătaia, răstignirea, agonia şi moartea sângeroasă, toate le privim cu ochii credinţei, oglindite fiind în Sfintele Evanghelii şi toate ne zguduiesc sufletele din temelii. Fiul Omului este arestat, osândit la moarte şi răstignit între doi făcători de rele. Se împliniseră cuvintele Sale: “Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III; 14-15, Numeri XXI; 8-9). Mâini iubitoare de prieteni L-au coborât de pe Cruce, femeile mironosiţe I-au îmbălsămat trupul, după care “făcătorul lumii” a fost îngropat. Autorităţile iudaice au sigilat piatra de la uşa mormântului şi soldaţi vigilenţi au rânduit spre pază. “Săvârşitu-s-a!”
În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură, simbol al ruşinii şi al ocării. La moartea pe cruce erau condamnaţi doar cei mai periculoşi criminali, cei mai mari răufăcători, cei care reprezentau o ameninţare pentru societate. Răstignirea consta în pironirea unei persoane pe o cruce, cu braţele şi picioarele întinse. Supliciile celui răstignit erau groaznice. Ele puteau dura două sau chiar trei zile, până când cel condamnat murea sfâşiat de chinuri, de foame şi de sete. Strigătele scoase de acesta erau înfiorătoare. Uneori pentru scurtarea suferinţei, i se sfărâmau fluierele picioarelor.
“Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, striga frenetic mulţimea iudeilor în faţa lui Pilat din Pont. Cereau cu o insistenţă diabolică răstignirea Învăţătorului, a lui Hristos, a lui Mesia, pe Care ei nu L-au recunoscut ca fiind Izbăvitorul mult aşteptat, Mântuitorul lumii. Ei aşteptaseră un războinic, care să îi conducă prin luptă şi sânge la victorie, la libertate. Doreau moartea Celui Care n-avea nici o vină, Care nu greşise niciodată nimănui, ci făcuse numai bine. Cât de mare poate să fie nerecunoştinţa unui popor! Unde i-a fost conştiinţa? Iisus este răstignit pe Golgota, în afara Ierusalimului, în Locul Căpăţânii, pe o culme mai ridicată. Este ceasul al treilea. Îi dau să bea vin amestecat cu fiere. Îi împart hainele, aruncând sorţii. Deasupra capului Său încoronat cu spini, stă scris: “Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Aceasta este singura Lui vină. Împreună cu El mai sunt răstigniţi doi tâlhari, doi răufăcători. La strigătul celui din dreapta: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni, în Împărăţia Ta”, Iisus îi spune: “Adevărat grăiesc Ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Tâlharul tot tâlhar a rămas; a furat până la urmă şi Raiul, după exprimarea Sfântului Ioan Gură de Aur. Hristos intră în Rai de mână cu un tâlhar, dovadă că El S-a întrupat, a fost răstignit şi a înviat pentru toţi oamenii. Făcută la timp, căinţa sinceră pentru păcatele săvârşite este mântuitoare.
Mulţimea Îl huleşte: “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” Cei prezenţi râd şi Îl batjocoresc: “Dacă este regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce şi vom crede în El”. Însă Domnul, în marea Sa bunătate şi iubire, îi iartă: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. În ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ceasul al nouălea. La cererea Lui: “Mi-e sete!”, cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui. Ce oameni nerecunoscători! El, care le-a dat apa cea vie, dătătoare de viaţă, acum este răsplătit cu oţet! Iisus Îşi încredinţează mama ucenicului Său iubit, Ioan: “Iată mama ta!”, iar pe Ioan îl lasă în grija mamei Sale: “Femeie, iată fiul tău!”, arătând prin aceasta că Fecioara Maria este maica întregului neam omenesc. În ceasul al nouălea, Iisus strigă: “Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Mulţimea nemiloasă Îl ia din nou în derâdere: “Să vedem dacă vine Ilie să-L salveze”.
Pe fondul acestor frământări, în strigătele batjocoritoare ale oamenilor, Iisus zice: “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” Zicând acestea, Şi-a dat duhul. În acel moment, catapeteasma templului se sfâşie în două, de sus până jos. Pământul se cutremură. Mulţimea rămâne înmărmurită. Pietrele se despică. Mormintele se deschid şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi se scoală şi “ieşind din morminte, după Învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora”. Un ostaş împunge coasta Lui cu suliţa şi îndată iese sânge şi apă. Murise. Sutaşul, văzând cele întâmplate, care depăşesc puterea de înţelegere a unui om, înfricoşându-se, mărturiseşte cu toată convingerea: “Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”
Crucea, din simbol al ruşinii, din instrument de tortură, a devenit, prin răstignirea lui Hristos pe ea, semn al biruinţei, armă împotriva diavolului, semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua venire a Sa pe norii cerului, întru slavă (Matei XXIV; 30).
Pătimirile, moartea şi preaslăvirea lui Mesia au fost profeţite, cu atâta claritate, cu sute de ani înainte, de către proorocul Isaia. Acesta consemnează, în capitolul 53 al cărţii sale, următoarele: “Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nicio nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.”.
Ce cuvinte mişcătoare! Sincer să fiu, de fiecare dată când mă gândesc la acest capitol al profetului Isaia, mă cuprinde o emoţie adâncă şi fără să îmi dau seama, mă podidesc lacrimile. Cât a suferit Iisus pentru noi! Nu se cuvine, oare, să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul şi din tot cugetul nostru? Nu se cuvine, oare, să-I împlinim voia şi poruncile, iubindu-ne unii pe alţii şi respectându-ne reciproc, aşa precum ne-a iubit şi El, vărsându-Şi Sângele pentru noi, pentru mântuirea noastră? Ce dragoste poate fi mai mare decât aceea ca să-ţi pui viaţa şi sufletul pentru aproapele tău?
Hristos nu poate fi despărţit de Cruce. Nu putem vorbi despre Cruce fără a face referire la persoana Mântuitorului, întrucât opera Sa mesianică şi iubirea Sa supremă sunt încununate în momentul Răstignirii şi al Învierii, când El restabileşte pacea între om şi Dumnezeu. Iisus a murit pentru noi. Noi avem datoria de a trăi pentru El şi împreună cu El.
