Pe 14 mai 2025 se împlinesc 55 de ani de la cele mai devastatoare inundații care au lovit orașul Satu Mare în secolul XX. În primăvara anului 1970, râurile Someș și Crasna au ieșit din matcă, provocând pagube enorme și marcând profund comunitatea locală. În perioada 12–14 mai 1970, în urma ploilor torențiale căzute pe o durată de mai multe zile în nord-vestul României și în bazinul superior al Someșului din Ucraina și Ungaria, râurile din zonă au înregistrat cote istorice. În data de 14 mai, digurile de protecție din jurul municipiului Satu Mare au cedat, iar orașul a fost inundat în proporție de peste 70%.
56 de oameni şi peste 20.000 de animale a ucis Someşul în data de 14 mai 1970. Alte mii de sătmăreni şi-au pierdut agoniseala, după ce apele învolburate au acoperit o treime din judeţ şi mai bine de jumătate din oraşul Satu Mare. În cifre seci, pierderile suferite de populaţie au fost estimate de autorităţile de atunci la 259 de milioane de lei.
În după-amiaza zilei de 13 mai Someşul a atins la Satu Mare cota de atenţie de 510 cm. În dimineaţa zilei de 14 mai la Mira Satu Mare apele Someşului au atins cota de 770 cm. La 14 mai ora 12 – Sectorul hidrometeorologic din Cluj anunţă incredibilul: la ora 22 râul Someş va atinge la Mira Satu Mare 900 cm, adică o depăşire de peste 2 m a cotei de inundaţie, cu mai bine de 1 m a tuturor digurilor, inclusiv a celor 2 poduri – ferat şi rutier.
În 30 de localităţi în amonte s-au desfăşurat acţiuni de evacuare a populaţiei: Pomi, Borleşti, Aciua, Apa, Someşeni, Ciuperceni, Botiz, Păuleşti, Mărtineşti, Potău, Odoreu etc. Apele Someşului cresc şi se întind peste vaste porţiuni de la intrarea în judeţ, luând înfăţişarea unui fluviu ce va înscrie în curând un debit de 3600 mc pe sec. – cât cel obişnuit al Dunării – şi o lăţime ce întrece adesea 15 km.
Dezastrul s-a dezlănţuit nemaipomenit în municipiul Satu Mare în zona din dreapta a râului Someş. Fără lumină, fără legături telefonice, cu apa otrăvită de nămoluri, înecat în viituri ce şubrezesc zeci de străzi cu peste 4900 de case, oraşul părea sortit pieirii. Apele au pătruns în fabrici, uzine, au măturat locuinţe, au curmat şi ameninţat vieţi omeneşti. În mai puţin de 2 ore au fost sub ape fabricile de mobilă şi cărămizi, Solidaritatea, Gara, Depoul, Uzina de apă, magazine, şcoli, spitale etc. Au fost acoperite zonele de nord şi nord-vest ale oraşului, artere principale: cartierul Gării, Calea Traian, Parcul Lucaciu, străzile Margaretelor, Fabricii, Bariţiu, Chendi, Trandafirilor, Ştefan cel Mare, Botizului, Anton Pann, Piaţa Mică ş.a.
Cum s-a implicat Securitatea, la Satu Mare, după devastatoarele inundaţii
În vederea sprijinirii sinistraţilor şi a refacerii zonelor afectate au fost antrenate toate instituţiile şi comunităţile româneşti. Cum era de aşteptat, de la această mobilizare generală nu s-a putut sustrage nici măcar temuta Securitate. În acest sens, cea mai importantă operaţiune declanşată de Securitate a avut ca obiectiv atragerea unor ajutoare cât mai consistente de pe plan extern. Totul a început la 28 mai 1970, când a fost redactată o Notă cu propuneri de iniţiere a unor măsuri de sprijinire a acţiunilor întreprinse pe plan extern în vederea obţinerii unor ajutoare materiale pentru sinistraţii din ţara noastră, documentul fiind semnat de colonelul Mihail Bozianu, şeful Serviciului „D”. Această notă a fost trimisă către toate departamentele Securității, cu obligaţia de a raporta Serviciului „D” din Bucureşti, care coordona întreaga acțiune.
În esenţă, documentul „Serviciului D” din 28 mai 1970 solicita antrenarea tuturor surselor organelor centrale şi judeţene de Securitate în vederea obţinerii de ajutoare financiare şi materiale din străinătate. Sursele urmau a fi instruite să discute direct cu rudele, prietenii sau cu cetăţenii străini pe care îi cunoşteau ori să le trimită scrisori în cuprinsul cărora să le descrie cu lux de amănunte dezastrul abătut asupra ţării (se recomanda chiar utilizarea unor articole pe această temă, decupate din ziare) cu scopul de a-i determina să facă donaţii, să popularizeze în străinătate situaţia gravă din România şi să declanşeze acţiuni colective de ajutorare a sinistraţilor.
Ajutoare primite datorită unor organizaţii etnice şi religioase din Occident
Pentru reuşita deplină a acţiunii, Securitatea a exploatat şi sentimentele naţionale ale unor germani, evrei şi maghiari din afara graniţelor ţării sau afinităţile dintre membrii diferitelor culte religioase din România şi cei ai unor culte similare din Occident. Unul dintre cele mai spectaculoase rapoarte trimise din provincie „Serviciului D” a fost întocmit la 7 iulie 1970 de Inspectoratul de Securitate Satu Mare (judeţ grav afectat de inundaţii), care a avut şi iniţiativa de a demara o acţiune pe plan local denumită sugestiv „Reconstrucţia”. Potrivit documentului amintit, încă din primele zile care au urmat inundaţiilor, Crucea Roşie din R.F.G. a trimis în ţară mai multe instalaţii de purificare a apei, montate pe microbuze, din care două au fost repartizate la Satu Mare cu un grup de opt specialişti. Fiind informată cu privire la randamentul lor ridicat şi cunoscând faptul că oraşul avea mare nevoie de asemenea instalaţii, Securitatea din Satu-Mare a interpus un ofiţer conspirat, cunoscător al limbii germane, care în contactele cu şeful grupului de vest-germani a obţinut documentaţia tehnică a instalaţiei. Documentele respective au fost fotocopiate şi înaintate după aceea Direcţiei a III-a cu propuneri de valorificare.
Pe de altă parte, a fost concepută şi pusă în aplicare o combinaţie informativă menită să determine Crucea Roşie vest-germană să doneze aceste filtre statului român. În acest scop, a fost ales un informator ce avea legături cu personalităţi influente din R.F.G., printre care s-au numărat Hans Herschaft (om de afaceri cu legături în cercurile guvernamentale) şi Schmidt Ştefan (profesor şi conducător al organizaţiei „Şvabii Sătmăreni”). În urma instructajului care i s-a făcut, informatorul le-a expediat telegrame (conţinutul lor a fost conceput de ofiţerii Securităţii) în cuprinsul cărora prezenta proporţiile calamităţilor şi insista asupra faptului că populaţia sinistrată avea nevoie urgentă de ajutoare materiale. Cei doi vest-germani au răspuns ulterior, tot prin telegrame, că „îşi însuşesc cererea informatorului şi au întreprins demersurile necesare”.
În cele din urmă, oficialităţile din R.F.G. au aprobat ca un număr de 19 filtre din cele aflate în ţară (preţul unui aparat era de 25.000 de mărci germane) să fie donate în cadrul ajutoarelor date României de statul vest-german. Sume importante de bani şi numeroase bunuri materiale au fost donate, de asemenea, de instituţii religioase din străinătate. Într-un raport al Direcţiei I din 22 iulie 1970 se preciza că, în cursul lunii iunie, prin intermediul unui membru al Cultului Lutheran, se primise suma de 50.000 de dolari, care fusese predată vicepreşedintelui Comitetului pentru Ajutorarea Sinistraţilor, ca ajutor din partea Alianţei Mondiale Lutherane, şi că secretarul general al acestei organizaţii, Paul Hansen, mai depusese la Geneva încă 7.000 de dolari în contul sinistraţilor. O altă acţiune de influenţare reuşită fusese exercitată asupra conducerii europene şi mondiale a Cultului Adventist, care donase cantităţi însemnate de alimente, îmbrăcăminte, medicamente, maşini-unelte, în vreme ce Organizaţia Mondială Baptistă promisese că va trimite statului român 1.000.000 de dolari pentru a fi folosiţi la reparaţii de biserici.
Inundațiile din 1970 au fost un moment de cumpănă pentru Satu Mare, dar și un prilej de renaștere. Spiritul de solidaritate, curajul și determinarea locuitorilor au demonstrat că orașul poate învinge orice încercare. Astăzi, la 55 de ani distanță, Satu Mare este un oraș mai bine pregătit, dar care nu își uită trecutul.
Nicolae Ghisan
