Pagină realizată de Vasile Mic - vasilemic@gmail.com
Marioara Murărescu și Tezaurul folcloric românesc
Realizatoarea TV Marioara Murărescu s-a născut la 1 octombrie 1947 în Stoenești, județul Argeș; a decedat la 30 ianuarie 2014 în București, fiind cunoscută în special pentru emisiunea TV Tezaur folcloric.
A fost fată de preot. A urmat Conservatorul din București, fiind o studentă eminentă, însă a trebuit să renunțe la planul de a deveni soprană, după o operație de amigdalită care i-a schimbat vocea. În al patrulea an de studii a fost remarcată de profesorii Emilia Comișel și Gheorghe Oprea, care i-au îndreptat pașii spre muzica populară. De la ei a învățat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, și prin care putem să cunoaștem neamul acesta”. A debutat în radio.
În calitate de realizatoare de televiziune, numele îi este inseparabil de emisiunea Tezaur folcloric, pe care a realizat-o aproape trei decenii pe postul TVR. În timpul comunismului a fost constrânsă, conform propriilor declarații, să facă anumite compromisuri: „Dacă aș fi cedat intenției cenzurii de a-mi politiza emisiunea mi-aș fi pierdut publicul; dacă nu cedam deloc, mi se suspenda emisiunea.” Ea a străbătut țara în lung și-n lat, căutând piese originale de folclor, pe care le-a adunat în arhiva folclorică a emisiunii.
Alte emisiuni realizate și prezentate de Marioara Murărescu au fost Cântecul amintirii… amintirile cântecului (TVR 1) și Patrimoniu etno-folcloric (TVR Cultural).
Marioara Murărescu a fost decorată la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler. În cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, președintele Traian Băsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare ușoară pentru că nu trebuie să explic. O știu toți românii, știu toți cât vă datorăm pentru răbdarea, tenacitatea cu care ați căutat în tezaurul folclorului românesc. Știm toți câtă bucurie ne-ați adus prin promovarea tradițiilor populare și mai ales prin promovarea unor artiști populari, capabili să pună în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteți-mi să vă mulțumesc în numele românilor și al meu personal.”
Din nefericire, a fost diagnosticată, în 2008, cu cancer de sân, suferind două intervenții chirurgicale și mai multe ședințe de chimioterapie. Însă boala a recidivat după o vreme la tiroidă, ceea ce a făcut necesară o altă intervenție chirurgicală. În noiembrie 2012, ea declara că nu mai are motivația să se lupte cu boala, fiind hotărâtă să se bucure de familia ei. Din cauza bolii a trebuit să se pensioneze. Pe 7 iunie 2013 au apărut știri că ar fi internată în stare gravă la Cluj-Napoca. Marioara Murărescu a decedat la 30 ianuarie 2014.
Documentar de Ionică Moldovan
ROMÂNISM CURAT
E campanie electorală pentru turul doi al prezidențialelor. Nu mă băgați în seamă, am mâncat ciuperci de pădure. Mă bucur atunci când rezonați cu ceea ce scriu, postez glume sau forme ușoare de autoironie, în fine, uneori și poezii sau mici istorioare de terapie. Râsul, încă, n-a fost impozitat!
Eeeh! A trecut și marea sărbătoare națională. Cum trecător e totul. Grătarele au fumegat, cântările au continuat până târziu în noapte. Pentru o zi, denumită nu știu de ce, „ziua muncii”, lumea s-a scufundat în desfătări.
Meditez îndelung, cu un pic de regret, în timp ce dau cu săpăliga pentru a scăpa de buruienile nefolositoare de prin curte. „Gata cu distracția, la muncă fată, la muncă, nimic nu vine gratis!” Îmi amintesc de porția de ciuperci ce mă așteaptă zâmbind ademenitor pe o măsuță pitită la umbră. Înfulec constientă, la urma urmei ce poate să mi se întâmple?
În rest, ce să zic? A fost cea mai sinceră manifestare de „libertate” pe care am văzut-o în ultimul timp. Într-o zi de întâi mai muncitoresc, cu miros de fum și cu planuri ambițioase de „a sta degeaba”. Printre resturi aruncate și pahare goale de plastic, oameni petrecăreți și câini care urlau la soare, un „1 Mai ca la carte”.
O autentică desfătare, cu bere rece, mici care trosneau pe grătare umplând aerul cu speranță arsă… și muștar din ăla aspru care să te facă să verși râuri de lacrimi… Cu bancuri bune și dans.
Da, da! Am dansat. Pe o cântare de-a lui Ghiță Munteanu și am înțeles: „ăsta-i sensu!”. Nu îngrijorări, nu pensia mică, nu factura la gaze, nuu…Sensul e aici, între o cântare de petrecere și un râs sincer cu oameni care încă știu să se bucure de un grătar și de o bere rece.
Cine știe, poate viața la pădure mă face să-mi pierd uzul rațiunii, claritatea morală, culturală? Poate! Mai bine înfulec ciupercile și las orice filosofie la o parte. Între o criză de sciatica și una civică, mă gândesc la spiritul artistic al românului, la felul lui petrecăreț, la faptul că urmează (din nou) turul întâi al votărilor. Din nou? Oftez. Oftez și dau cu săpăliga. Fără murmure de nemulțumire, șoapte pe la colțuri sau cine știe ce alte ifose… Cu fruntea aplecată spre pământ, da?! Păi… „Cum adică?” Ca să-l citez pe Marcel, fostul premier. . . Sărbătoarea a trecut. Avem din nou alegeri. Ce bine!
„ Fă-ți bine treaba în munca aia de jos, cu demnitate, cu nervi în stomac și sudoare pe tâmple!” mereu, mereu mă cert. Și mai înghit o linguriță mică, mică de tot din ciupercile congelate, rămase din toamna trecută. Românism curat.
Dana Zen
Nicolae Steinhardt Primejdia mărturisirii
„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviintă.” – Mănăstirea Rohia.
Documentar de Ionică Moldovan
Fenomenul uman rar numit Mozart
Wolfgang Amadeus Mozart, unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor, nu a fost doar un talent precoce, ci un fenomen uman rar, o combinație aproape inexplicabilă de geniu muzical, sensibilitate artistică și un tip de memorie auditivă pe care doar cei aleși par să o posede: auzul absolut.
Această abilitate extrem de rară – prezentă la mai puțin de 1% din populație – îi permitea lui Mozart să recunoască instantaneu și fără niciun punct de referință orice notă muzicală, oricât de complexă sau izolată ar fi fost. Dacă cineva atingea o clapă de pian sau bătea un acord pe vioară, Mozart putea numi nota exactă pe loc, cu o acuratețe perfectă, indiferent de tonalitate, timbru sau instrument. Pentru el, notele muzicale erau percepute nu doar ca sunete, ci ca niște culori sau mirosuri distincte – fiecare cu identitatea și vibrația sa proprie. Le auzea și le recunoștea cu aceeași ușurință cu care cineva vede și identifică roșul sau albastrul.
Dar capacitatea sa muzicală nu se oprea aici. Mozart a demonstrat semne de genialitate de la o vârstă la care majoritatea copiilor încă învață să vorbească clar. La numai 3 ani, Mozart putea reproduce melodii pe claviatură cu o exactitate uluitoare, doar după ce le auzise o dată. Nu știa să citească, dar „citea” muzica cu urechea. Își petrecea ore întregi la clavecinul tatălui său, încercând variante, schițând idei muzicale și combinând sunete în moduri care provocau uimire și încântare.
La 5 ani, nu doar cânta sau imita. Scria deja primele sale piese originale – minuete, sonate, mici compoziții cu structură clară și logică muzicală coerentă. Tatăl său, Leopold Mozart, el însuși un muzician talentat și pedagog, își dădea seama că fiul său era nu doar precoce, ci cu totul excepțional. Îl învăța teoria muzicii, dar curând a înțeles că Wolfgang învăța cu o viteză mult dincolo de posibil.
Până la vârsta de 6 ani, Mozart era deja invitat să concerteze în fața curților regale ale Europei, unde uimea capete încoronate, nobili, artiști și savanți cu dexteritatea sa tehnică, improvizațiile uluitoare și comportamentul său de copil-prodigiu. La Viena, Paris, Londra și München, tânărul Mozart a fost privit ca un miracol viu, un „copil al muzicii” trimis de Providență.
Nu era doar un copil „dresat” să cânte, așa cum mai existau în epocă. Era un creator, cu imaginație nelimitată și cu un simț al formei muzicale care părea înnăscut. Muzica curgea prin el ca un limbaj natural. Nu doar că putea compune cu o rapiditate amețitoare, dar își finaliza lucrările mental, fără să aibă nevoie să le încerce pe un instrument. În unele cazuri, scria pagini întregi dintr-un suflu, fără greșeli sau corecturi, ca și cum doar le copia dintr-un plan interior deja complet.
Auzul său absolut l-a ajutat nu doar în compoziție, ci și în interpretare și analiză. Putea asculta o simfonie complexă o singură dată și apoi să o reproducă în întregime, notă cu notă. Așa a făcut la Roma, în Capela Sixtină, când a auzit faimosul „Miserere” de Allegri, o lucrare păstrată secret și interzisă copiatului. Mozart a reprodus-o aproape integral din memorie, după o singură audiție, stârnind admirația și nedumerirea contemporanilor.
Pe tot parcursul vieții sale, această relație intimă cu sunetul a fost nucleul geniului său muzical. A compus peste 600 de lucrări în cei doar 35 de ani de viață: simfonii, concerte, opere, muzică sacră și de cameră. Auzul absolut nu l-a făcut doar mai rapid sau mai eficient. L-a făcut mai liber. Nu era limitat de reguli, nici constrâns de repetiții tehnice. El auzea muzica viitorului în capul lui și o aducea în prezent cu o simplitate care părea supranaturală.
Astăzi, când vorbim despre Mozart, nu vorbim doar despre un compozitor al secolului XVIII, ci despre un fenomen atemporal, o punte între misterul creației și realitatea sunetului, între copilul care scria menuete la 5 ani și bărbatul care, în ultimele clipe de viață, dicta cu luciditate un Requiem neterminat – parcă scris deja pe un pergament invizibil, doar de el auzit.
Robert de Niro – mărturisiri:
„Când am început actoria, nu aveam bani, nu aveam relații, nu aveam nimic garantat.
Dar aveam o obsesie: să fiu bun, al naibii de bun.
Mergeam la audiții și primeam un „nu” după altul.
De multe ori, nici nu mă lăsau să termin replicile.
Dar nu mi-a păsat.
Am luat fiecare eșec ca pe un pas înainte.
La 16 ani, mă strecuram în cinematografe și studiam fiecare gest al marilor actori.
La 20, mă închideam în apartament şi repetam ore întregi până când vocea îmi răgușea.
Când Scorsese mi-a oferit un rol în Mean Streets, ştiam că nu am voie s-o dau în bară.
Am trăit fiecare scenă ca și cum ar fi fost ultima. Apoi a urmat Taxi Driver, și restul e istorie.
Ascultă-mă bine: nimeni nu îți dă nimic pe tavă. Dacă vrei să reușești, fii dispus să te sacrifici. Muncește de zece ori mai mult decât ceilalți și nu aștepta validare. Când lumea te ignoră, continuă. Când râd de tine, mergi mai departe.
Când simți că vrei să renunţi, amintește-ți de ce ai început.
Succesul vine doar la cei care nu se opresc.”
(după Simona Poghirc)
S-a pus dorul să mă-ndrume
S-a prins dorul să mă-ndrume, spre sătucul meu cel drag,
Am ajuns, dar n-are cine, să m-aștepte azi în prag.
Poarta zăvorata, rece, parcă nici nu mă mai cheamă,
Și un nod în gât mă ține, că n-am tată și n-am mamă.
Dau ocol cu ochii triști, spre căsuțele vecine,
Văd bătrâni umblând în bețe și le urez doar de bine.
Și privind la banca unde, se strângeau vara vecinii,
Multe stări îmi trec prin suflet, când văd c-au umplut-o spinii.
Mă rezem de poarta veche și țin ochii în pământ,
Parc-o văd pe mama-n curte, cum gătea, spăla cântând.
Nostalgia mă îndeamnă, să privesc si mai departe,
Și văd culmea plină iarna, cu rufele înghețate.
Nici nu stiu cum trece timpul, gândurile-mi stau în loc,
Mi-aș dori copilăria, doar o zi să o întorc.
Să văd curtea plină iarăși, de copii cum alergam,
Sărăcuți, cu lipsuri multe, fericiți dar nu știam.
Cât aș vrea să mănânc astăzi, ciorba mamei cu cartofi,
Să umblu vara desculță, chiar cu găuri în pantofi.
Și-atunci plec că n-are cine să-mi ofere alinare.
Merg doar la mormânt pe deal, la părinți c-o lumânare.
Toate au trecut și astăzi, o poveste mi se pare,
Și o port în rugăciune, când merg seara la culcare.
Mă iertați mamă și tată, că vin rar pe la mormânt,
Poate timpul nu-mi permite, dar vă port mereu în gând.
