Lecturând cu atenţie Sfânta Scriptură, remarcăm faptul că în timpul activităţii Sale mântuitoare, mulţimile se grupau în jurul Domnului Iisus Hristos pentru a-L întâlni şi a-L asculta. Însă, Iisus ştia că la un moment dat Se va înălţa la cer. De aceea, a dorit ca oamenii să aibă mereu posibilitatea să-L întâlnească şi să se unească cu El. Astfel, a întemeiat Biserica şi a instituit Sfintele Taine, condiţionând mântuirea şi sfinţirea oamenilor de frecventarea ei cu regularitate, ea fiind o minune dumnezeiască în care se săvârşesc neîncetat minuni.
Biserica, spun Sfinţii Părinţi, este o vistierie de daruri şi o şcoală de evlavie, îndemnându-ne, prin slujitorii ei sfinţiţi, la săvârşirea faptelor bune. Participarea activă la cultul divin public în biserică are o importanţă covârşitoare. Biserica, trupul tainic al lui Hristos, este corabia mântuirii noastre şi scara noastră spre Dumnezeu. Ea este laboratorul în care se lucrează mântuirea tuturor oamenilor dornici de mântuire. Având în vedere acest aspect, Sfântul Ciprian exclamă: “În afară de Biserică nu există mântuire! Cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată”. În biserică ne aşteaptă Hristos să venim şi să ne unim cu El prin Sfânta Împărtăşanie, plecându-ne genunchii în rugăciune şi printre lacrimi să-I spunem necazul ce ne apasă sufletul, iar El, văzând credinţa noastră, ne va trimite ajutorul Său dumnezeiesc, eliberându-ne de tot ceea ce ne subjugă. Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar nu toţi răspundem pozitiv la această invitaţie.
Gurie Georgiu şi Cristian Tia, în cartea Meditaţii duhovniceşti la sfârşit de modernitate, scriau că orice creştin adevărat este dator să ajungă la convingerea că frecventarea bisericii şi întâlnirea cu Dumnezeu în ea, dă sens şi culoare vieţii lui, îi dinamizează întreaga existenţă. Din nefericire, omul modern se mulţumeşte cu o credinţă superficială, care se rezumă mai mult la o presupunere a existenţei lui Dumnezeu, decât la simţirea reală a prezenţei Lui. Omul trebuie să ştie că Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Ea ne ajută să stabilim un raport strâns cu Dumnezeu, un dialog dinamic. Relaţia omului cu Dumnezeu trebuie să se reflecte în relaţia sa cu aproapele, aceasta fiind caracterizată prin iubire, iertare, respect, într-ajutorare. Nu există creştinism individual, iar mântuirea, la rândul ei, este comunitară.
Afirmasem că în biserică avem posibilitatea să-L întâlnim pe Hristos. În cadrul fiecărei Sfinte Liturghii, Iisus Hristos Se jertfeşte în chip nesângeros pentru omenire pe Masa Sfântului Altar, cu aceeaşi iubire cu care a primit să fie răstignit în urmă cu două mii de ani pentru a împăca pe om cu Dumnezeu şi a ne curăţi de păcatul care ne împiedica să intrăm în Împărăţia Sa. Absenţa nejustificată şi neîntemeiată de la biserică în aceste momente sublime constituie pe drept cuvânt un afront la adresa Domnului, Care ne cheamă la Sine cu toată dragostea şi duioşia. Însă, omul, călăuzit de motive puerile, respinge invitaţia Sa, preferând întunericul păcatului şi al plăcerii în detrimentul luminii care iradiază din Jertfa Mântuitorului.
Fiecare persoană poate fi o biserică. Omul se retrage în cămara sufletului său şi acolo Îl întâlneşte pe Dumnezeu, acolo Îi vorbeşte prin rugăciune şi are certitudinea faptului că vorbele sale sunt auzite. Aşa cum omul se întâlneşte cu Dumnezeu în biserica văzută, tot aşa mintea, inima şi voinţa lui iau contact cu divinitatea în aşa-numita “biserică lăuntrică” a sa. Desigur, acest lucru nu exclude prezenţa activă la cultul public din biserică; dimpotrivă: cele două aspecte sunt complementare. Omul devine biserică doar în măsura în care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii, ca trup al lui Hristos, şi extinde această experienţă în lumea înconjurătoare, răspândind lumină, iubire, bunătate şi curăţie. În acest sens, Sfântul Nil Sinaitul afirmă: “Iubiţi casa lui Dumnezeu, biserica, dar faceţi-vă şi voi înşivă case ale lui Dumnezeu. Nevoiţi-vă să petreceţi cu inima în nerăutate, iar timpul în curăţie. Atât una, cât şi cealaltă vă vor face biserici ale lui Dumnezeu”.
