Trăim în timp şi ne pregătim pentru veşnicie. Viaţa pământească, spune Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, dobândeşte un sens doar atunci când facem din ea o călătorie conştientă spre moarte şi spre cele de după ea. “Cel ce călătoreşte fără ţintă, scrie Teodor al Edessei, se va osteni în deşert. Ci ţine-te de lucrarea cea bună: adună-ţi mintea, ţine mereu ceasul din urmă al morţii înaintea ochilor, adu-ţi aminte de deşertăciunea lumii… adu-ţi aminte de muncile iadului şi cum stau acolo închise sufletele. Gândeşte-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoşi, la ruşine, la mustrarea conştiinţei, la scoaterea afară de la Dumnezeu şi la aruncarea în focul cel veşnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
Ţinta spre care călătorim este mântuirea sufletului, dobândirea fericirii şi a vieţii veşnice. Pentru atingerea acestui deziderat, Dumnezeu ne-a dat o călăuză şi un ajutor de mare preţ: conştiinţa. Definind conştiinţa, Sfântul Cadoc afirmă: “Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre”, este glasul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, glas care nu se lasă corupt de bani, linguşit de laude şi care nu tace de frică. Conştiinţa curată se dobândeşte şi se menţine prin împlinirea neîncetată a voii lui Dumnezeu, prin săvârşirea neîntreruptă a binelui, prin revărsarea în afară a iubirii noastre, venind mereu în sprijinul celor mai trişti decât noi. Procedând astfel, sufletul nostru va fi inundat de bucurie, pace, linişte, mulţumire, satisfacţie, simţăminte care nu pot fi exprimate în cuvinte.
Păcătosul nu poate avea linişte sufletească. Conştiinţa, care îndeplineşte rolul celui mai sever judecător, nu-i dă odihnă. “În conştiinţa încărcată, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, mai mult te sperie pierderea cerului decât chinul iadului”. Cu toate acestea, să nu cădem în deznădejde, fiindcă niciodată nu este prea târziu pentru a ne îndrepta, rupând legăturile cu păcatul, cu patimile, care ne întunecaseră simţirea, raţiunea şi voinţa şi începând o nouă viaţă prin pocăinţă sinceră; astfel, curăţiţi fiind de păcate, ne putem angaja din nou pe drumul spre Dumnezeu.
Un rol însemnat în îndreptarea noastră îl are conştiinţa, care după fiecare cădere ne ajută să conştientizăm unde, cum şi cui am greşit. Ne aducem aminte de Sfântul Apostol Petru, care, după ce s-a lepădat de Învăţătorul său, “a plâns cu amar” (Matei XXVI; 75), până când Domnul Hristos l-a reprimit în rândul Apostolilor Săi, iertându-l (a se vedea Evanghelia după Ioan, cap. XXI). De fapt, cea mai mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite constă în mustrarea conştiinţei. Cât timp ne mustră conştiinţa, nu putem găsi linişte. Însă, când am ajuns să înţelegem cauzele care stau la baza zbuciumului lăuntric, am făcut primul pas în ridicarea noastră. Dând dovadă de abnegaţie, de stăruinţă vom reuşi să înlăturăm cauzele care ne fac să suferim şi ne vom găsi odihna sufletelor întru Domnul.
“Să mă hulească lumea toată, spune Sfântul Tihon din Zadonsk, numai de m-ar lăuda conştiinţa. Căci e mai bine să fii mângâiat numai de conştiinţa ta, deşi toată lumea te ocărăşte, decât să fii mustrat de conştiinţa ta, chiar dacă toată lumea te laudă”. Cel care are o conştiinţă curată, are şi o inimă curată, iar răsplata unei astfel de vieţuiri este enunţată de către Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte: “Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V; 8).
Meditaţii (56). Conştiinţa (1)
