“Conştiinţa este un învăţător sincer; cine ascultă de ea, petrece fără de greşeală”, ne asigură Sfântul Talasie Libianul. Toţi suntem păcătoşi, supuşi greşelii, motiv pentru care conştiinţa ne mustră, vizând îndreptarea fiecăruia. Numai pe aceia nu-i mustră conştiinţa, care au ajuns fie la culmea virtuţilor, fie la culmea păcatului. Reliefând importanţa conştiinţei, filosoful Immanuel Kant mărturiseşte: “Două lucruri m-au uimit: cerul înstelat şi conştiinţa (legea) morală din om”. Conştiinţa este, în acelaşi timp, un dar şi o putere pe care Dumnezeu le-a sădit în fiinţa noastră, pentru a ne îndruma paşii spre unirea cu El. Dacă nu ar exista acest însoţitor al vieţii noastre, cu anevoie ne-am mântui. Dobândind liniştea conştiinţei, prin împlinirea voii dumnezeieşti, ne putem învrednici să gustăm din fericirea Raiului, care ne aşteaptă.
De multe ori, din nefericire, suntem atât de preocupaţi cu problemele noastre cotidiene, încât nu mai auzim glasul conştiinţei care ne cheamă către Dumnezeu. Bem, mâncăm şi ne veselim, crezând că acesta este scopul vieţii. “Trăieşte-ţi clipa!”, strigă duhul cel rău în adâncul fiinţei noastre. “Nu regreta nicio acţiune pe care ai întreprins-o!”. Şi astfel, asistăm la o “adormire a conştiinţei” şi ne place, pentru că putem comite orice act fără să fim traşi la răspundere. Însă, ne-am schimba imediat mentalitatea dacă am şti că acest comportament ne conduce cu paşi repezi spre abis. Persistăm în starea de păcătoşenie, ne afundăm în ea, neglijând mijloacele pe care ni le-a pus Hristos la îndemână pentru a ne uşura: biserica, rugăciunea, postul, mărturisirea păcatelor, împărtăşania, iubirea, compasiunea. Abia când necazul ne copleşeşte, parcă ne aducem aminte că există un Dumnezeu bun şi iubitor, Care ne aşteaptă la Sine, la piciorul Crucii Sale, în Biserica pe care a întemeiat-o prin vărsarea Sângelui Său. Atunci ne trezim, auzim strigătele disperate ale conştiinţei, ne ridicăm şi pornim la drum şi, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, în îndelungata Sa răbdare şi cu iertare, nu ne respinge, chiar dacă într-o perioadă am uitat de El cu desăvârşire. Dimpotrivă, Îşi deschide larg braţele şi ne primeşte între prietenii Lui, bucurându-Se de întoarcerea noastră. Necazul ne-a retrezit conştiinţa, salvându-ne.
O conştiinţă trează constituie un veritabil tribunal. “Criminalul, scrie Sfântul Grigorie Teologul, poate să scape de judecata omenească, dar el nu va scăpa niciodată de judecata propriei sale conştiinţe” şi de judecata dumnezeiască. Propria noastră conştiinţă reprezintă întâiul şi cel mai drept şi sever judecător al faptelor săvârşite. Să fim întotdeauna atenţi la glasul ei. Ascultându-ne conştiinţa, ne vom îndepărta de păcat, care rupe comuniunea noastră cu Dumnezeu, şi ne vom schimba viaţa, împlinind voia divină. Răsplata va fi pe măsura eforturilor depuse: Raiul. Ignorând apelul pe care ni-l adresează conştiinţa şi complăcându-ne în “mocirla” fărădelegilor, vom culege roade amare. Totul depinde de noi, de deciziile pe care le luăm în timpul pelerinajului nostru pământesc.
Doresc să închei prin cuvintele Sfântului Efrem Sirul: “Te-ai poticnit, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; caută pe Cel Ce voieşte să te mântuiască, pe Dumnezeu. Trezeşte-te ca să nu cazi iarăşi. Iar de vei cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Şi după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna. Şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins, ca să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Te-ai eliberat, nu te mai face rob prin voia ta. Te-ai spălat, nu te mai întina. În păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, ci doar pocăieşte-te şi te vei mântui”.
Preot Dr. Cristian Boloş