PAGINA DE CULTURĂ LA VERTICALI PENTRU ROMÂNIA - Conexiuni Cronografe

De: LOREDANA  A.  ȘTIRBU  – editorialist; responsabil Secția Cultură la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA,  Membră a Filialei ”ANTON DAVIDESCU” Satu Mare a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI; Preşedintă a Cenaclului literar Cronograf;

Decembrie este o lună a cadourilor, a cadourilor pentru cei dragi, pentru cei apropiați. Pentru scriitorii Cenaclului Cronograf, această lună este un bun moment de a vă dărui o fărâmă din sufletul lor, prin texte care să vă aducă un pic de bucurie, de speranță. Textele lor, născute din trăiri sincere și din clipe adunate cu grijă de-a lungul anului, sunt daruri fără ambalaj, dar pline de lumină. Fiecare cuvânt ascunde o emoție, o amintire, o întrebare sau poate un vis. Această lună nu înseamnă doar zăpadă și sărbători, ci și un prilej de a ne reaminti cât de important este să dăruim din noi înșine, prin gesturi simple, prin vorbe calde, prin scris. Iar scriitorii Cenaclului Cronograf exact asta fac, oferă, cu generozitate, un crâmpei din lumea lor interioară, sperând că, undeva, cineva va zâmbi citind. Vă invităm așadar să citiți cu inima deschisă și să lăsați cuvintele să vă poarte acolo unde doar literatura știe să ajungă, în adâncul sufletului. Poate că vă veți regăsi în rândurile ce urmează sau poate, pur și simplu, veți simți că nu sunteți singuri în trăirile voastre. Indiferent ce vă aduce lectura acestui număr, să știți că fiecare text este un dar sincer, pregătit cu grijă și oferit din inimă. Cu recunoștință,

Cenaclul Cronograf

ROBERT LASZLO

 

E lemn de Isus... Lemnul își împiedică nervurile Sub mângâierea dălții. Te aștept! - șoptește trunchiul Sunt aici! – murmură meșterul.

Sub scoarță înfrunzesc Chipuri și vise, O mie și unu de gînduri Și emoții.

Palma caldă Dezăvorește încremenirea Fericirea e o durere Vindecată.

Veniți aici cu toții! Să vedeți Și să înțelegeți!

Maestrul își cuprinde Osteneala anilor În inelele de nuntă De pe degetele veșniciei.

E lemn de Isus Cel pe care pune Mâna, Artistul!

ADRIAN LUPESCU

Glonț Simt cum se scurge Prin mine un sunet Speriat. Nu te voi lăsa să pleci Chiar dacă, prin locul Pe unde ai trecut, A rămas o așchie Din lemnul viorii... Cu siguranță ai evadat. Mă doare, Dar e atât de frumos Să știi că în tine Și-a găsit locul Așchia unui sunet. Într-o zi, poate, Îmi va cânta Și doar atunci Voi fi pregătit Să-i spun că a fost Abandonată.

ANCA SOPONAR

Fereastra rămasă deschisă În colțul camerei, umbra ta se sprijină de zid ca un ceas stricat, care totuși bate pentru cineva nevăzut.

Aerul miroase a ploaie veche, iar sticla ferestrei păstrează urmele palmelor care nu s-au mai întors.

Nu chem pe nimeni… agonia e un animal sălbatic ce stă culcat la picioarele mele, așteptând să-i dau drumul.

       

ANCA DELIA GLODAN

Contrapunct

Pășesc desculță pe cărarea între afini șirag de perle la încheietura zorilor flori decupate din năframa pătrată defilare atavică pe oglinda fragilă fluier la gâtul cocorilor din ramă tub drenă din magma privirii Ating frunzele chircite de ultima brumă stalagmite lumânare prematur născute conturul amigdalei pe mijlocul fruntii punct șters de roua buzelor crăpate mori de vânt pe abțibildul iconic Veghez prăvălirea umbrelor pe marginea zilei rămășițe din marama nopților albe zgomot ascuțit pe piatra diamantată perete fisurat în josul paginii fior cald pe semnul de carte Desenez răspunsul cu mâna în aer nod pe cordonul ombilical al tăcerii ghinturi crestate în oase de sticlă ecou torsionat de flancul liber cub rubik în palma Iona Sting cu pleoapa candela din capătul livezii lansetă telescopică pentru amurg violet peliculă impregnată cu emulsie fotosensibilă apeduct subteran crestat pe retină Împletesc coroana din ramuri uscate excrescențe radiculare pe imaginea latenta stoluri de grauri cu luciu metalic refugiu iberic în crisalida opacă notă de subsol pe hârtia cerată Stropesc cu apa din vaza albastră asfaltul încins de trapuri ecvestre impresiuni plantare pe marmura neagră muguri pe pieptul viselor pubere

 

BIANCA  MARIA CLIPEI

Omulețul de zăpadă

Omulețul de zăpadă... mă așteaptă la fereastră. E aranjat, ascultător, drăgăstos de multe ori. Cu mult dor așteaptă să mă revadă... știe că îl protejez și veghez de la distanță. Plin de veselie și voinicie, speră să-l întâlnească pe Moș Nicolae. Vrea să demonstreze că el este cuminte să primească daruri în zi de magie.    

MARIA GÂRMECEA SEPSI

Fetița conștiincioasă – credința în școală

Era într-o iarnă cumplită, cu ger năpraznic și crivăț ce răscolea ulițele satului. Zăpada se așternuse în troiene înalte, iar drumul spre școală părea mai greu ca niciodată. Mama, văzând vântul aspru și frigul mușcător, a rugat-o cu stăruință să rămână acasă. Dar fetița conștiincioasă, cu ochii limpezi și hotărâți, a clătinat din cap și a spus cu blândețe.

- Nu pot lipsi, mamă. Învățătoarea mă așteaptă!

        Și-a pus cojocelul pe umeri, și-a înfășurat fularul la gât și a pornit la drum. Fiecare pas era o luptă cu viscolul, iar frigul îi străbătea cizmele subțiri. Cei trei kilometri păreau nesfârșiți, dar ea a strâns din dinți și a mers înainte, cu gândul la lecții și la dascălii care îi erau ca niște icoane. Când a ajuns, în cele din urmă, la școală, obrajii îi erau aprinși de ger, iar piciorușele îi erau degerate și nu le mai simțea.

        Învățătoarea, o femeie cu inimă caldă, a înțeles totul dintr-o privire

A așezat-o lângă soba de teracotă, i-a luat mânuțele reci între palmele ei și, cu grijă, i-a masat picioarele până ce fetița și-a revenit. Și chiar dacă durerea fusese mare, în ochii copilei se citea liniștea de a fi reușit, era acolo, la școală, la locul unde inima ei se simțea acasă. Nici frigul, nici crivățul, nici degerăturile nu o puteau opri să fie aproape de carte și de învățătoarea ei.  

MARIANA CORDOȘ

Bucurie de Crăciun

Privesc prin geamul avionului. Pământul este în sărbătoare. Glob uriaș împodobit, atârnând în copacul infinit al universului. Dar strălucirea nu e uniformă.

Umbre gri mai mari sau mai mici, nu întunecate, create parcă în alt mod, acoperă uneori lumina

Trimit pe gânditor "eul" meu să-i pătrundă taina. Coboară alaturi de fulgii îmbrăcați în praf de stele, și împreună cu ei caută să deslușească tainele momentului. Totul e feeric. Nu doar luminițele de sărbătoare, ci bucuria, împlinirea, fericirea familiilor, scânteia din ochii mirați ai copiiilor, fac pământul să fie o stea.

Miroase a bine, a cozonac fierbinte, scos din cuptor

La fiecare casă, fereastra crează un tablou al fericirii, toți ai casei, cu obrajii îmbujorați de emoție, deschid cutii colorate, așteptând să găsească ascunse înăuntrul lor speranțele nespuse. Alții au început să împartă urări pe la ușile împodobite. La un colț de stradă o fereastră a rămas în întuneric. În spatele ei, o față tristă îmbătrânită devreme. Pare că privește în zare, așteptând ceva sau pe cineva. Focul nu arde în căminul lui. Își strânge cu stângăcie halatul vechi peste trupul slab și osos. Ochii cețoși sunt plini de lacrimi. Din când în când, câte una se prelinge pe obraz, lăsând o urmă sărată, dar o lasă să cadă. Se gândește la trecutul lui, la copiii care sunt departe de el și poate și de sufletul lui.

Aude o bătaie în ușă

Tresare și cu pași înceți și nesiguri, se îndreaptă spre intrare. Pune mâna pe clanță, cu emoție, și deschide cu neîncredere ușa. Este un copil. Îl privește cu mirare, iar copilul cu un zâmbet larg îi întinde o felie groasă și aburindă de cozonac, murmurând "Crăciun fericit". Bătrânul îl poftește în casă, prinde cu mâna tremurândă prăjitura, mușcă din ea și, în clipa ceea, se vede pe el, cu ani în urmă, alături de familia lui. Acum, în casă nu mai este frig, Lumina ascunsă, din sufletul lui, se revarsă în încăpere. Ochii îi râd și aude colinde la ferestre. Se apleacă asupra copilului, îi ia capul între mâini, îl sărută pe frunte și rostește blând.

-Copilul meu, îți mulțumesc pentru că ai adus Crăciunul în casa mea

În acel moment, cerul a scuturat peste lume milioane de speranțe și vise spre împlinire. Umbrele gri s-au transformat în raze care au luminat toate ferestrele întunecate. Apoi, au condus "eul" meu gânditor, spre avionul care zboară la nesfârșit, trimițând în orice loc, acel zâmbet curat de copil, să lumineze inimile însingurate.  

           SPONSORII EDIȚIEI: