De: LOREDANA A. ȘTIRBU – editorialist; responsabil Secția Cultură la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Membră a Filialei ”ANTON DAVIDESCU” Satu Mare a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI; Preşedintă a Cenaclului literar Cronograf;
Decembrie este o lună a cadourilor, a cadourilor pentru cei dragi, pentru cei apropiați. Pentru scriitorii Cenaclului Cronograf, această lună este un bun moment de a vă dărui o fărâmă din sufletul lor, prin texte care să vă aducă un pic de bucurie, de speranță. Textele lor, născute din trăiri sincere și din clipe adunate cu grijă de-a lungul anului, sunt daruri fără ambalaj, dar pline de lumină. Fiecare cuvânt ascunde o emoție, o amintire, o întrebare sau poate un vis.
Această lună nu înseamnă doar zăpadă și sărbători, ci și un prilej de a ne reaminti cât de important este să dăruim din noi înșine, prin gesturi simple, prin vorbe calde, prin scris. Iar scriitorii Cenaclului Cronograf exact asta fac, oferă, cu generozitate, un crâmpei din lumea lor interioară, sperând că, undeva, cineva va zâmbi citind.
Vă invităm așadar să citiți cu inima deschisă și să lăsați cuvintele să vă poarte acolo unde doar literatura știe să ajungă, în adâncul sufletului. Poate că vă veți regăsi în rândurile ce urmează sau poate, pur și simplu, veți simți că nu sunteți singuri în trăirile voastre.
Indiferent ce vă aduce lectura acestui număr, să știți că fiecare text este un dar sincer, pregătit cu grijă și oferit din inimă.
Cu recunoștință,
Cenaclul Cronograf
DECEMBRIE CU SUFLET
ROBERT LASZLO
E lemn de Isus…
Lemnul își împiedică nervurile
Sub mângâierea dălții.
Te aștept! – șoptește trunchiul
Sunt aici! – murmură meșterul.
Sub scoarță înfrunzesc
Chipuri și vise,
O mie și unu de gînduri
Și emoții.
Palma caldă
Dezăvorește încremenirea
Fericirea e o durere
Vindecată.
Veniți aici cu toții!
Să vedeți
Și să înțelegeți!
Maestrul își cuprinde
Osteneala anilor
În inelele de nuntă
De pe degetele veșniciei.
E lemn de Isus
Cel pe care pune
Mâna,
Artistul!
ADRIAN LUPESCU
Glonț
Simt cum se scurge
Prin mine un sunet
Speriat.
Nu te voi lăsa să pleci
Chiar dacă, prin locul
Pe unde ai trecut,
A rămas o așchie
Din lemnul viorii…
Cu siguranță ai evadat.
Mă doare,
Dar e atât de frumos
Să știi că în tine
Și-a găsit locul
Așchia unui sunet.
Într-o zi, poate,
Îmi va cânta
Și doar atunci
Voi fi pregătit
Să-i spun că a fost
Abandonată.
ANCA SOPONAR
Fereastra rămasă deschisă
În colțul camerei,
umbra ta se sprijină de zid
ca un ceas stricat,
care totuși bate
pentru cineva nevăzut.
Aerul miroase a ploaie veche,
iar sticla ferestrei
păstrează urmele palmelor
care nu s-au mai întors.
Nu chem pe nimeni…
agonia e un animal sălbatic
ce stă culcat la picioarele mele,
așteptând
să-i dau drumul.
ANCA DELIA GLODAN
Contrapunct
Pășesc desculță pe cărarea între afini
șirag de perle la încheietura zorilor
flori decupate din năframa pătrată
defilare atavică pe oglinda fragilă
fluier la gâtul cocorilor din ramă
tub drenă din magma privirii
Ating frunzele chircite de ultima brumă
stalagmite lumânare prematur născute
conturul amigdalei pe mijlocul fruntii
punct șters de roua buzelor crăpate
mori de vânt pe abțibildul iconic
Veghez prăvălirea umbrelor pe marginea zilei
rămășițe din marama nopților albe
zgomot ascuțit pe piatra diamantată
perete fisurat în josul paginii
fior cald pe semnul de carte
Desenez răspunsul cu mâna în aer
nod pe cordonul ombilical al tăcerii
ghinturi crestate în oase de sticlă
ecou torsionat de flancul liber
cub rubik în palma Iona
Sting cu pleoapa candela din capătul livezii
lansetă telescopică pentru amurg violet
peliculă impregnată cu emulsie fotosensibilă
apeduct subteran crestat pe retină
Împletesc coroana din ramuri uscate
excrescențe radiculare pe imaginea latenta
stoluri de grauri cu luciu metalic
refugiu iberic în crisalida opacă
notă de subsol pe hârtia cerată
Stropesc cu apa din vaza albastră
asfaltul încins de trapuri ecvestre
impresiuni plantare pe marmura neagră
muguri pe pieptul viselor pubere
BIANCA MARIA CLIPEI
Omulețul de zăpadă
Omulețul de zăpadă…
mă așteaptă la fereastră.
E aranjat, ascultător,
drăgăstos de multe ori.
Cu mult dor așteaptă să mă revadă…
știe că îl protejez
și veghez de la distanță.
Plin de veselie și voinicie,
speră să-l întâlnească pe Moș Nicolae.
Vrea să demonstreze că el este cuminte
să primească daruri în zi de magie.
MARIA GÂRMECEA SEPSI
Fetița conștiincioasă – credința în școală
Era într-o iarnă cumplită, cu ger năpraznic și crivăț ce răscolea ulițele satului. Zăpada se așternuse în troiene înalte, iar drumul spre școală părea mai greu ca niciodată. Mama, văzând vântul aspru și frigul mușcător, a rugat-o cu stăruință să rămână acasă. Dar fetița conștiincioasă, cu ochii limpezi și hotărâți, a clătinat din cap și a spus cu blândețe.
– Nu pot lipsi, mamă. Învățătoarea mă așteaptă!
Și-a pus cojocelul pe umeri, și-a înfășurat fularul la gât și a pornit la drum. Fiecare pas era o luptă cu viscolul, iar frigul îi străbătea cizmele subțiri. Cei trei kilometri păreau nesfârșiți, dar ea a strâns din dinți și a mers înainte, cu gândul la lecții și la dascălii care îi erau ca niște icoane. Când a ajuns, în cele din urmă, la școală, obrajii îi erau aprinși de ger, iar piciorușele îi erau degerate și nu le mai simțea.
Învățătoarea, o femeie cu inimă caldă, a înțeles totul dintr-o privire
A așezat-o lângă soba de teracotă, i-a luat mânuțele reci între palmele ei și, cu grijă, i-a masat picioarele până ce fetița și-a revenit. Și chiar dacă durerea fusese mare, în ochii copilei se citea liniștea de a fi reușit, era acolo, la școală, la locul unde inima ei se simțea acasă. Nici frigul, nici crivățul, nici degerăturile nu o puteau opri să fie aproape de carte și de învățătoarea ei.
MARIANA CORDOȘ
Bucurie de Crăciun
Privesc prin geamul avionului. Pământul este în sărbătoare. Glob uriaș împodobit, atârnând în copacul infinit al universului. Dar strălucirea nu e uniformă.
Umbre gri mai mari sau mai mici, nu întunecate, create parcă în alt mod, acoperă uneori lumina
Trimit pe gânditor “eul” meu să-i pătrundă taina. Coboară alaturi de fulgii îmbrăcați în praf de stele, și împreună cu ei caută să deslușească tainele momentului. Totul e feeric. Nu doar luminițele de sărbătoare, ci bucuria, împlinirea, fericirea familiilor, scânteia din ochii mirați ai copiiilor, fac pământul să fie o stea.
Miroase a bine, a cozonac fierbinte, scos din cuptor
La fiecare casă, fereastra crează un tablou al fericirii, toți ai casei, cu obrajii îmbujorați de emoție, deschid cutii colorate, așteptând să găsească ascunse înăuntrul lor speranțele nespuse.
Alții au început să împartă urări pe la ușile împodobite. La un colț de stradă o fereastră a rămas în întuneric. În spatele ei, o față tristă îmbătrânită devreme. Pare că privește în zare, așteptând ceva sau pe cineva. Focul nu arde în căminul lui. Își strânge cu stângăcie halatul vechi peste trupul slab și osos. Ochii cețoși sunt plini de lacrimi. Din când în când, câte una se prelinge pe obraz, lăsând o urmă sărată, dar o lasă să cadă. Se gândește la trecutul lui, la copiii care sunt departe de el și poate și de sufletul lui.
Aude o bătaie în ușă
Tresare și cu pași înceți și nesiguri, se îndreaptă spre intrare. Pune mâna pe clanță, cu emoție, și deschide cu neîncredere ușa. Este un copil. Îl privește cu mirare, iar copilul cu un zâmbet larg îi întinde o felie groasă și aburindă de cozonac, murmurând “Crăciun fericit”.
Bătrânul îl poftește în casă, prinde cu mâna tremurândă prăjitura, mușcă din ea și, în clipa ceea, se vede pe el, cu ani în urmă, alături de familia lui. Acum, în casă nu mai este frig, Lumina ascunsă, din sufletul lui, se revarsă în încăpere. Ochii îi râd și aude colinde la ferestre. Se apleacă asupra copilului, îi ia capul între mâini, îl sărută pe frunte și rostește blând.
-Copilul meu, îți mulțumesc pentru că ai adus Crăciunul în casa mea
În acel moment, cerul a scuturat peste lume milioane de speranțe și vise spre împlinire. Umbrele gri s-au transformat în raze care au luminat toate ferestrele întunecate. Apoi, au condus “eul” meu gânditor, spre avionul care zboară la nesfârșit, trimițând în orice loc, acel zâmbet curat de copil, să lumineze inimile însingurate.
SPONSORII EDIȚIEI:
