Perioada interbelică a reprezentat pentru multe orașe din România o epocă a marilor proiecte, a modernizării accelerate și a redefinirii identității urbane. Pentru Baia Mare, oraș cu tradiții miniere seculare, dar și cu un cadru natural privilegiat, anii dintre cele două războaie mondiale au însemnat încercarea ambițioasă de a deveni nu doar un centru industrial, ci și o stațiune climatică recunoscută la nivel național.
Primele demersuri și rolul elitelor locale
Inițiativa dobândirii statutului de stațiune climatică a fost lansată în anul 1929, la solicitarea deputatului Alexandru Breban, una dintre cele mai influente personalități ale vieții publice băimărene. Cleric greco-catolic, ctitor al bisericii de pe strada Vasile Lucaciu – ridicată ulterior la rang de catedrală a Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului –, Breban a fost un susținător fervent al modernizării orașului și al valorificării potențialului său natural.
În conformitate cu Regulamentul instituțiilor hidro-minerale și climatice, autoritățile locale trebuiau să demonstreze că Baia Mare îndeplinea o serie de condiții stricte: calitatea climei, puritatea apei potabile, existența instituțiilor sanitare, organizarea urbanistică și respectarea normelor de igienă publică.
Memoriul din 1930: o pledoarie pentru frumusețea orașului
La 24 mai 1930, Primăria Baia Mare a înaintat Ministerului Sănătății un amplu memoriu, redactat într-un limbaj care îmbina argumentația administrativă cu un veritabil elogiu al naturii locale. Documentul sublinia trecutul istoric al orașului, poziția sa „romantică” și cadrul natural excepțional:
„Orașul Baia Mare (…) se prezintă ca o frumoasă grădină împrejmuită din toate părțile de păduri și văi adorabile. Clima dulce, aerul dătător de viață și apa bună îi dau caracterul de loc climatic.”
Aceste argumente au fost decisive. La 16 iunie 1930, Baia Mare a fost declarată oficial stațiune climatică. Statutul a fost însă acordat condiționat, autoritățile locale fiind obligate să demonstreze, în continuare, că orașul putea funcționa la standardele cerute de legislația sanitară.
Apa – element esențial al stațiunii
Una dintre cele mai importante condiții a fost verificarea calității apei potabile. Serviciul Sanitar Orășenesc a trimis probe la laboratorul de bacteriologie și chimie din Satu Mare, iar rezultatele au confirmat că apa furnizată populației era „curată, moale, lipsită de bacterii și elemente străine”.
Apa provenea din izvoarele închise ale muntelui Gutâi, captate la o distanță de 27 de kilometri și transportate printr-o rețea de conducte subterane din fontă. Un rol crucial l-a avut vechiul apeduct al orașului, construit în 1910, cu rezervorul situat pe actuala stradă 8 Martie – o construcție de arhitectură industrială puțin cunoscută la vremea respectivă, dar esențială pentru sănătatea publică și pentru statutul de stațiune.
Sanatoriul Wagner – nucleul activității balneare
Un alt argument major în favoarea încadrării orașului ca stațiune climatică a fost existența unui stabiliment de hidroterapie modern: Sanatoriul Wagner. Înființat de medicul József Wagner, medic primar la Direcțiunea Minelor din Baia Mare, sanatoriul a fost inaugurat la 26 august 1922, în apropierea parcului „Regina Maria”.
Deși avea o capacitate relativ redusă – doar opt pacienți tratați simultan –, sanatoriul oferea terapii pentru o gamă largă de afecțiuni: tulburări de metabolism, sifilis, reumatism, diabet, intoxicații cu metale, boli ale sistemului nervos central și periferic, precum și afecțiuni stomacale.
După moartea medicului Wagner, în 1927, sanatoriul a trecut în alte mâini, iar în 1930 se afla în proprietatea lui Alexandru Breban. Amplasat pe strada Dimitrie Bolintineanu (astăzi Petőfi Sándor), complexul cuprindea trei clădiri și putea primi până la 90 de vizitatori. Pe lângă camerele de cazare, exista și un restaurant cu 70 de locuri, iar tarifele practicate reflectau ambiția de a atrage un public respectabil, dar accesibil.
Organizarea stațiunii și disciplina urbană
Programul de dezvoltare a stațiunii era bine structurat. Orașul propriu-zis rămânea centrul comercial și industrial, în timp ce zona din dreapta râului Săsar era destinată exclusiv funcțiilor climatice. Accesul se făcea printr-o alee ce traversa Câmpul Claustrului și conducea spre parc.
Funcționarea stațiunii era reglementată de un Regulament Interior riguros, alcătuit din zece capitole și 57 de articole. Acesta stabilea norme clare privind salubritatea, igiena publică, circulația autovehiculelor, construcțiile, activitatea instituțiilor sanitare și protejarea mediului.
Regulile erau stricte și vizau întreaga comunitate: măcelăriile și brutăriile trebuiau să respecte condiții severe de curățenie, produsele alimentare nu puteau fi comercializate la întâmplare, iar proprietarii de hoteluri și locuințe particulare erau obligați să obțină certificate de funcționare și să accepte controale medicale.
Ambiția unei stațiuni de iarnă
În anul 1936, autoritățile locale au făcut un nou pas, solicitând Ministerului extinderea statutului de stațiune climatică și pentru sezonul de iarnă. În memoriile trimise la București se invoca apropierea munților și existența unor locuri excelente pentru schi, în special pe Dealul Pleștioara, aflat la doar câteva minute de centrul orașului.
În ciuda insistențelor și a reluării demersurilor în anul următor, solicitarea a fost respinsă. Baia Mare a rămas o stațiune sezonieră, dependentă de contextul economic și politic tot mai instabil al sfârșitului de deceniu.
Declinul și sfârșitul unui proiect interbelic
Ultimii ani ai deceniului patru au marcat declinul stațiunii climatice Baia Mare. Instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, noile legi administrative și centralizarea deciziilor au dus la retrogradarea orașului de la stațiune de interes general la stațiune de interes local, decizie care a provocat nemulțumirea autorităților locale și a presei.
Evenimentele din 1940, culminând cu Dictatul de la Viena, au pus capăt definitiv acestui proiect. Nordul Transilvaniei, inclusiv Baia Mare, a intrat sub administrație maghiară, iar statutul de stațiune a devenit incert. După revenirea administrației românești și instaurarea regimului comunist, prioritățile economice și industriale au anulat orice interes pentru reluarea vocației climatice a orașului.
Astfel, Baia Mare a rămas cu amintirea unui vis interbelic – acela de a fi nu doar un oraș al minelor și uzinelor, ci și un refugiu al sănătății, al aerului curat și al liniștii. O pagină de istorie urbană care merită redescoperită și înțeleasă, ca expresie a aspirațiilor și limitelor unei epoci.
NICOLAE GHIŞAN
